Aberaţia signifiantă
După ce am trecut cu bine de cumpăna dintre milenii, se poate lesne constata că apetenţa faţă de tezele conspiraţioniste a sporit exponenţial. Mass media este din ce în ce mai interesată de-a le răspîndi în versiunile cele mai senzaţionale. Filmele, reportajele, interviurile sau serialele tv care dezvăluie conspiraţii se bucură de un amplu succes. Ca să nu mai vorbim de cărţi… Faţă de zvonurile difuzate greoi altădată, Internetul se dovedeşte a fi instrumentul ideal de propagare, răspîndind quasi-instantaneu variantele cele mai abracadabrante ale Marii Conspiraţii, oricît de fanteziste ar părea – de pildă, cele despre existenţa extratereştrilor tăinuită de guvernanţi... Pe fondul unei îngrijorări crescînde a omenirii, minciuni extravagante, născociri fabuloase sau pur şi simplu deliruri nici măcar sistematizate sînt accesibile oricui, graţie Internetului.
Conform teoriei conspiraţiei, evenimentele tragice nu se produc întîmplător, ci după un plan secret. Versiunile populare ale acestei teorii generalizează o viziune globală asupra unei lumi controlate de o minoritate draconic organizată. Dincolo de aparenţele vizibile, toate marile evenimente din istoria lumii ar fi fost determinate de către o elită secretă. Tot ce s-a întîmplat în istorie este rezultatul intervenţiei unor forţe ascunse care acţionează metodic, după un plan de cucerire a puterii asupra întregii lumi.
Planul de 300 de ani
Pe fondul unei culturi a suspiciunii generalizate, împletită cu credinţe populare confuze, astfel de „teorii“ au succes pentru că intră în rezonanţă cu temerile obscure, dar profunde ale umanităţii. Se rescrie istoria într-un registru iraţional, în care realitatea istorică şi ficţiunea se amestecă, frizînd mitomania. Teoreticienii conspiraţiei mondiale prezintă istoria ca pe un roman poliţist, eludînd toate regulile metodologiei istoriografice. Şi astfel, imaginaţia romanescă îşi poate permite să inventeze orice: izvoare şi documente inexistente, personaje complet distorsionate ori de-a dreptul fictive, corelări neverosimile, anacronisme şi cîte altele. Prin insolitul şi stranietatea lor, asemenea plăsmuiri devin atractive, ignoranţa publicului larg favorizînd manipularea unor frînturi de adevăr, alături de mistificări voite. Vizînd imaginarul colectiv, conspiraţionismul apare mai atractiv decît realitatea istorică propriu-zisă, reflectată în istoriografia oficială.
Desigur, pe fondul stării de nelinişte şi de neîncredere a oamenilor în ansamblul instituţiilor publice, aceştia pot fi înşelaţi, avînd impresia că, în sfîrşit, cunosc dedesubturile evenimentelor istorice, dintre care unele petrecute chiar sub ochii lor. Există nevoia firească de vinovaţi care să fie ţapi ispăşitori. De multe ori, anumite teze conspiraţioniste sînt utilizate cu scop propagandistic, pentru a deturna în mod tendenţios atenţia asupra unor falşi suspecţi. Însă Marea Conjuraţie sau megaconspiraţia există doar în imaginaţie.
Rămîne de mirare faptul că, deşi cam de vreo 300 de ani se vehiculează planul de dominaţie a lumii, minuţios pus la punct de către o grupare ocultă, nimeni nu se întreabă de ce nu a reuşit şi a trebuit ca, în tot acest timp, să se perinde alţi candidaţi la formarea acestei elite conspiratoare. De 300 de ani, în care toate se legau şi nimic n-avea loc la întîmplare, totul cădea în sarcina unei singure grupări, din care au făcut parte, pe rînd, templierii, francmasonii, iezuiţii, evreii, bancherii, comuniştii…
Înlănţuirea perfectă a evenimentelor istorice, finalitatea nocivă a tuturor urzelilor şi uneltirilor care ar fi dirijate şi controlate dintr-un centru ocult sînt caracteristicile tipice paranoiei. În realitate, istoria – mai ales la scara secolelor – este secvenţială. Evenimentele se desfăşoară pe diferite continente, simultan ori succesiv, fără să fie legate între ele. Iar ideea unei centralizări totale e delirantă. Istoria este doar reziduală şi „semnificată“, adevăratele evenimente majore petrecîndu-se în planuri cauzale superioare, extraumane. E doar o oglindire. Istoria nu e făcută de oameni, ci prin ei. De altfel, teoria complotului mondial nu dispune efectiv de fapte concrete sau de documente autentice, ci doar de texte speculative care denunţă marea conspiraţie. Un caz semnificativ este cel al „iluminaţilor din Bavaria“, o organizaţie clandestină cu o structură calchiată de Adam Weishaupt, după Societas Jesu a iezuiţilor care-i marcaseră formaţia. Din 1782, el a decis ca membrii organizaţiei sale să paraziteze lojile francmasonice. O dată pătrunşi în masoneria germană, au început să promoveze în mare secret o doctrină politică nihilistă, radicală, violent antimonarhică şi anticatolică. Prin anii ’30-’40, doar unii istorici ai francmasoneriei îşi mai aminteau de aceşti „iluminaţi din Bavaria“, care chiar şi în Germania n-apucaseră să se manifeste cu rezultate efective, dincolo de intenţiile lor programatice destructive. În America anilor ’70 ai veacului al XX-lea a avut loc o surprinzătoare revenire a „iluminaţilor“ în prim-planul agitaţiei conspiraţioniste.
Informaţia potrivit căreia, înainte de desfiinţare, ordinul acela paramasonic din Bavaria ar fi reuşit, în 1785, să se infiltreze în lojile masonice americane (Loja Columbia din New York) e relativă şi neverificată. De aici, bănuiala că o serie de fruntaşi ai Revoluţiei americane, deveniţi ulterior înalţi demnitari, erau „iluminaţi“ (de pildă, Thomas Jefferson, Albert Pyke etc.). Cum în America aceştia nu erau stînjeniţi de nimeni, ar fi avut loc o vastă proliferare a lor… Deoarece în limbile anglo-saxone nu se poate traduce direct cuvîntul „iluminaţi“, editorii americani au recurs la echivalentul latin Illuminati. Astăzi, sînt omniprezenţi: Consiliul pentru Relaţii Externe, Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg, Clubul celor 300, Skull and Bones („Tigva şi Oasele“) – toate sînt penetrate de Illuminati, deveniţi o adevărată obsesie în literatura de gen… Pe fondul subcultural al populaţiei nord-americane se practică o îndoctrinare sistematică, recurgîndu-se la cele mai îngrijorătoare născociri. Bineînţeles, în această isterie conspiraţionistă, Illuminati sînt nelipsiţi…
Azi, în jurul nostru constatăm că există multiple domenii de activitate conspirative, prin excelenţă. De pildă, spionajul – mai ales sub acoperire diplomatică – crima organizată, contrabanda, terorismul. Nici politica nu e ocolită: de multe ori – după cum aflăm ulterior –, guvernele sau instituţiile statului se angajează clandestin în acţiuni ilegale, în raport cu propria legislaţie sau cu cea internaţională, ca să nu mai vorbim de încălcarea moralei curente... Dar toate aceste conspiraţii – să le spunem obişnuite, curente – n-au nimic comun cu „teoriile“ conspiraţioniste care ţin de paranoia complotului mondial al unei grupări secrete. Referitor la celălalt aspect, e un truism că societăţile secrete sînt o realitate; au tot existat în trecut, iar în epoca modernă unele funcţionează în temeiul unor reglementări legale (de pildă, în Franţa, după o lege din 1901). De aceea, multe se intitulează, cu cochetărie, societăţi discrete… În general, sînt animate de resorturi misterioase, vizînd dominaţia, în dauna autorităţilor oficiale. Atunci cînd se analizează o societate secretă nu trebuie scăpat din vedere că, dacă a avut o durată mai mare de funcţionare, ea n-a rămas neschimbată, ci a cunoscut diverse faze de evoluţie sau – de multe ori – mai degrabă de involuţie, depreciindu-se cu timpul, pînă la a ajunge aproape contrariul a ceea ce fusese la început. În măsura în care unele societăţi secrete sînt legate de subversiunea antitradiţională, ar putea exista motive de îngrijorare. Societăţile pseudoiniţiatice sînt mai puţin nocive, tocmai prin falsitatea bazei lor doctrinare. Dar societăţile contrainiţiatice sînt cu adevărat primejdioase. Ele se înscriu într-o ofensivă generalizată a forţelor infraumane. De sorginte satanică, intervenţia lor activă asupra omenirii actuale, lipsite de protecţie, poate induce grave alienări. Devierile şi contrafacerile concepţiilor moderniste au consecinţe pernicioase deoarece, din cauza unei avansate detracări mintale, vor conduce la o inevitabilă criză etică. Secretivitatea care domneşte în asemenea organizaţii comportă riscul ca acestea să devină instrumentele unor strategii pe care adepţii le ignoră, ajungînd să servească unor scopuri nebănuite, contrare programelor iniţiale.
Liderii nerealişti, potenţial demenţi
Neajunsul acestor organizaţii este că ierarhia lor excesiv de riguroasă şi structura lor supraorganizată pot conduce la adevărate monstruozităţi care, din cauza supunerii oarbe şi fanatismului, dezumanizează. (Cazul iezuiţilor, al Ordinului Negru din SS etc.) Stupul sau termitiera nu pot constitui idealul social pentru oameni care sînt, prin definiţie, fiinţe libere şi demne. Însă, oricît de funeste ar fi statutele şi documentele programatice reale ale societăţilor secrete active, nu este justificată creditarea tezelor conspiraţiei mondiale. Chiar dacă în actele şi în documentele anumitor societăţi ar figura efectiv pretenţii de cucerire a puterii asupra întregii lumi, ele nu reprezintă decît nişte deziderate morbide, care nu depăşesc stadiul intenţional, din mintea unor lideri închipuiţi şi nerealişti, potenţial demenţi.
Au existat, ce-i drept, conducători care au rîvnit la dominaţia lumii, uneori reuşind vremelnic o anumită supremaţie, mai mult sau puţin extinsă; dar megalomania unor mari maeştri sau a unor hierofanţi paranoici, care din cînd în cînd visează să controleze şi să implementeze un guvern mondial, nu poate constitui un argument serios care să justifice valabilitatea „teoriei“ Marii Conjuraţii. Chiar dacă s-ar deţine copiile proceselor verbale ale vreunor reuniuni secrete şi acestea ar conţine asemenea intenţii, asta nu înseamnă că reprezintă o reală ameninţare.
Să nu uităm cît s-a glosat pe seama înfiinţării Societăţii Naţiunilor sau a ONU ca organisme de dominaţie asupra lumii. Or, în realitate, se vede clar că autoritatea şi eficacitatea lor au fost foarte limitate: Societatea Naţiunilor n-a putut preveni al Doilea Război Mondial; cît despre ONU, vedem bine cît de greoaie îi sînt intervenţiile şi ce eficienţă minimă au ele…
Desigur, există o reală tendinţă de globalizare, dar numai la nivel economic. Mondializarea politică rămîne o sperietoare, ca şi încălzirea globală. În raport cu simplele năzuinţe himerice ale unor indivizi, fie ei şi de excepţie, lumea este, din păcate, mult mai vulnerabilă în faţa cataclismelor naturale, terestre sau cosmice.
În încheiere, o concluzie paradoxală – toată expunerea de mai sus e oarecum superfluă, fiindcă fidelii megaconspiraţiei vor rămîne neclintiţi în convingerile lor, indiferent de argumentaţia înfăţişată, iar celor care nu cred în ea, nu mai era nevoie să li se demonstreze ceva.
Gelu Voican Voiculescu a fost unul dintre liderii Revoluţiei din decembrie 1989. A deţinut funcţia de viceprim-ministru în Guvernul provizoriu Petre Roman (1989-1990). A fost senator de Buzău în legislatura 1990-1992, ales pe listele Frontului Salvării Naţionale, precum şi ambasador.
