Banalitatea complotului universal

Obsesia complotului universal e un simptom al fricii şi al oboselii nervoase. Cu această concluzie se încheie orice biografie a unui dictator sîngeros din secolul XX. Ultimele zile ale lui Nicolae Ceauşescu s-au consumat printr-o denunţare repetată a „agenturilor străine“. Confiscat de-o inteligenţă agilă dar, pe fond, rudimentară, cotropit de frică şi obsedat de propria putere, Ceauşescu nu vedea în marşul pentru libertate al timişorenilor decît semnul unei uneltiri malefice. La fel, Saddam Hussein şi-a lichidat o bună parte din familie, plecînd de acelaşi simptom al suspiciunii. În 1980, Iran complota alături de americani împotriva demnităţii „poporului irakian.“ În 1982, acelaşi Saddam Hussein a comandat un masacru împotriva cetăţenilor şiiţi din oraşul Dujail, ca răspuns la o tentativă de asasinat anti-prezidenţial în regiune. Treptat, şi-a eliminat toţi oamenii de încredere. Dacă Mossad îl împiedica pe Saddam să devină un al doilea Nabucodonosor, „forţele iredentiste“ îi uzurpau lui Ceauşescu statutul monarhic de nou Burebista.

Acelaşi tipar psihologic reapare în viaţa unor personaje similare ca Idi Amin Dada (speriat de „invazia asiatică“), Pol Pot ori Che Guevara (dispreţuitori la adresa „cabalei americane“), Stalin (lichidatorul culacilor), Hitler (duşman declarat al „raselor inferioare“) et eiusdem farinae. Gîndirea obsedată de maşinaţiuni şi urzeli acţionează rapid şi pauşal. Nu e loc pentru fraze echivoce sau îndoieli auto-reflex: acolo unde istoricii complică reţeaua de cauzalităţi, mintea celui urmărit de stafia complotului taie grăbit nodul gordian. Descoperim aici varianta patologică a „conspiratitei“ – o pornire a minţii care, atunci cînd dispune de putere politică discreţionară, săvîrşeşte legiune de abuzuri şi samavolnicii.

Există, desigur, şi varianta soft a aceluiaşi mecanism psihologic defensiv. De ce să explici un eşec individual prin recursul la etica responsabilităţii individuale? Cel ameninţat de ratare va raţionaliza resentimentul personal prin recursul la o „meta-naraţiune obiectivă“. La mijloc se află nu atît mediocritatea scrisului propriu sau falsitatea ideilor propagate în republica literelor, ci planul diabolic al „boierilor minţii“, porniţi să elimine din „piaţa produselor simbolice“ orice potenţial inamic. Nu Evangheliile canonice îl reprezintă pe adevăratul Iisus, ci imaginaţia şleampătă a unor scriitori en vogue (de la Dan Brown la Alina Mungiu), bucuroşi să explice raportul între sex şi putere. În fine, nu nevrednicia slujitorilor Bisericii e cea care produce sminteală în sînul credincioşilor ortodocşi, ci, înainte de toate, „mafia papistaşilor“, organizaţiile secrete de sorginte „iudeo-masonică“ sau „maşinăria neoprotestanţilor“. În aceste exemple nu vorbim neapărat despre un reflex paranoid, cît de comoditatea democratică a palavrei. În societăţile libere, oamenii au dreptul la opinie şi ţin nevoia s-o exprime la modul hiperbolic. Uneori e vorba de oboseală, alteori de frondă. Cîteodată aberaţia se naşte din apetitul pentru vizibilitate mediatică, altcîndva din sentimentul inavuabil al înfrîngerii.

Toate aceste consideraţii nu exclud însă recunoaşterea sobră a unor evidenţe: creştinismul a avut şi încă mai are duşmani tăinuiţi sau declaraţi (de la împăraţi ca Nero şi Iulian Apostatul pînă la scriitori zeloşi ca Friedrich Nietzsche sau, în formula hedonistă de tip „Vanity Fair“, Christopher Hitchens). Ordinea constituţională a Statelor Unite a fost obiectul nenumăratelor atacuri, de la infiltrările KGB din anii 1930 (faimosul caz Alger Hiss versus Whittaker Chambers fiind clasat pe baza documentelor de arhivă) pînă la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 (revendicate de Al Quaida). Conspiraţiile militare sau reţelele de spionaj există şi ar fi absurd să le negăm existenţa doar pentru că ele fac obiectul speculaţiilor „poporaniste.“ Instituţii importante – în primul rînd, armata, poliţia şi serviciile secrete – sînt finanţate din banii tuturor pentru a diminua forţa de impact a comploturilor reale (de la clanurile de cămătari ale judeţului Dolj pînă la încrengăturile juridico-politico-economice dezvăluite de stenogramele Voicu). În acest caz, însă, vorbim despre interese financiare care se ţes într-o plasă distinctă.

Comploturile nu sînt, aşadar, o invenţie a peliculei cinematografice – o parte din ele fiind dejucate zilnic de jurnalişti curajoşi, procurori inflexibili sau ofiţeri profesionişti. Se poartă şi astăzi, aşa cum s-au organizat şi în antichitate, războaie văzute (sau nevăzute). Orice strategie implică o doză importantă de vigilenţă, disimulare şi non-ingenuitate. În toate aceste confruntări se fac infiltrări, se practică jocul-dublu şi se mizează pe ambiguitate.


Elementul fabulatoriu apare atunci cînd pretindem a fi informaţi cu privire la existenţa unor comploturi universale: puţine la număr, dar insistente prin caracter, acestea par să ofere soluţia instant a unei înţelegeri prefabricate. Aceste comploturi fac suprem inutile activităţi precum: studiul asiduu în biblioteci, confruntările minuţioase de date istorice, investigarea analitică a contradicţiilor, uzul inteligenţei critice, acceptarea paradoxului ca element al cogniţiei umane şi, mai ales, asumarea failibilităţii. Într-un univers explicat fără rest, pînă la ultima centimă, banalitatea are tot dreptul să triumfe. Între multe alte diferenţe, este abolită atunci şi prăpastia dintre sofistul pungaş, care vinde vorbe în stradă ori la televizor, şi bătrînul dascăl care, „într-un calcul fără capăt / tot socoate şi socoate...“

Mihail Neamţu este doctor în teologie. Cea mai recentă carte a sa este Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne, Editura Polirom, 2009.