IERI CU VEDERE SPRE AZI

„Eu am perforat biletul. Dă’ un’ să-ţi plătesc amendă? Poa’ să-ţi pun în braţe puiu’ de ţigan de m-aşteaptă acasă, că sînt asistentă maternală. Ştii ce e aia o asistentă maternală?“ se apără o doamnă, surprinsă de controlorii RATB fără bilet „perforat“.

La 15 iulie 1838, Alăuta Românească, suplimentul Albinei Româneşti, publica o odă dedicată dulceţurilor din Album der Boidoirs. Albumul tocmai apăruse la Stuttgart, sub îngrijirea editorilot August Lewald, tipărit de Literatur Comptoir.

Să fim cinstiţi – recitind multitudinea de texte deja apărute pe acest subiect, ar trebui să recunoaştem că aceste iniţiale ascund de fapt încă un domeniu în care UE nu joacă fair-play: asemeni lui Gabriel Giurgiu, care se întreba, pe bună dreptate, cui nu-i plac organismele modificate genetic, am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm ce se întîmplă de fapt cu adevărat.

Cînd Elena Hartulari (născută Plitos) s-a îndrăgostit pentru prima dată, n-avea mai mult de 14 ani. De fapt, nici nu ştia prea multe despre dragoste. S-a trezit doar asaltată de insistenţele amoroase ale unui văr de-al doilea, convins pînă în cele mai intime gînduri că la 19 ani a găsit iubirea vieţii lui.

Sună ca un titlu de telenovelă. Şi, mai în glumă, mai în serios, natura problemei aduce destul de bine cu o suită de despărţiri şi reveniri dintr-o dragoste cu năbădăi. Care e problema? Felul în care vedem teatrul. Chipul întîlnirii noastre cu spectacolul teatral şi cu tot ceea ce se întîmplă în jurul lui.

Deşi difuză, ideea unei anumite inadecvări, senzaţia unui disconfort aproape imposibil de exprimat apar, uneori, chiar şi în străfundurile celor care iubesc cu pasiune tipul acesta de actor. Şi e normal să fie aşa. Pînă mai ieri, insul în cauză voia să distreze lumea cu orice chip. Pe absolut toată lumea.

Răsfoindu-l pe Anton Pann şi ale lui poeme dedicate beţiei, m-am întrebat, în acord cu un personaj din cartea lui Pierre Mayol, cît de trist trebuie să fie cel ce bea numai apă. Vinul alungă grijile şi dă speranţe pentru zilele necunoscute ale omului: „Cu vinul şi cu somnul / Uită grijile omul“ – spune un proverb.

Afişul e icoana contemporană a unei noi „divinităţi“ – vedeta. În această zonă a „absolutului“ plutesc diferiţi „sfinţi“ – în general, cîntăreţi şi sportivi. Însă la vîrful acestei ierarhii a virtuţilor se găsesc şi actorii de film. Sanctuarele sau locurile de păstrare a imaginilor „sacre“ pot avea chipurile cele mai diferite.

Mădălin s-a născut imediat după Revoluţie, într-o familie oarecare din România. Părinţii lui se înscriu în categoria numeroasă a familiilor care, deşi se plîng, se descurcă. Aşa că l-au dat pe Mădălin la şcoală, dar n-au trecut niciodată pe acolo.

Pe la mijlocul anilor ’80, apărea un film românesc în care un geolog arătos, de pe plaiurile noastre, intra într-o combinaţie încîlcită, de spionaj economic – Racolarea îi zicea. Filmul era foarte confuz şi făcut cu picioarele, dar se bucura de o distribuţie tare – Florin Piersic, Tora Vasilescu, Ion Besoiu, Constantin Diplan etc.

În vechea practică judiciară din ţările române funcţionează un principiu cutumiar care vizează recuperarea pagubelor. Acest principiu induce, fără îndoială, o oarecare indulgenţă şi inevitabila interpretare a Pravilei. Astfel, în cazul unui furt de animale, de pildă, este mult mai important ca hoţul să promită restituirea cailor furaţi, decît să înfunde ocna.

Poţi mai mult! Mult mai mult. În adîncul tău există resurse nebănuite pentru marea performanţă. Redescoperă-te şi demonstrează-le celorlaţi cine eşti! Nu-i aşa că intri în panică în momentul în care trebuie să vorbeşti în public? Mîinile şi picioarele nu te mai ascultă, transpiri abundent, glasul îţi tremură, uiţi absolut tot din ceea ce ar trebui să spui.

În verile calde şi secetoase ale anilor 1980, prin satul meu apăreau, parcă rătăciţi de prin alte lumi, oamenii ploilor. De fapt, era unul singur, ascuns în dosul unei căruţe cu coviltir, de unde îşi incanta litania nesfîrşită a sărăciei.

Simplu. Pe măsură ce creşte numărul de festivaluri de toate soiurile – cu cît mai neîncăpătoare devin anumite săli de teatru, cu cît mai mulţi spectatori şi vizitatori intră în sala de cinema sau, să zicem, la o expoziţie de fotografie – paradoxal, cu atît mai puţin public participă la toate astea.

Dezbaterile constituţionale şi reacţiile publice, exprimate prin opinii şi discursuri, nu fac decît să mă bucure. România se trezeşte. Cum, contează mai puţin; important este faptul că intră în jocul civic al negocierilor. Aşa că voi intra şi eu în acelaşi joc, întrebîndu-mă cu cine ne mai mărităm/însurăm în viitoarea Constituţie.

Raporturile noastre cu materiile fecale, cu trebuinţele firii şi cu necesităţile intime ale trupului sînt cît se poate de ambigue. Ubicuitatea pestilenţială a urinei a ajuns, practic, să ne sufoce, dar dincolo de bombăneală, pare să nu ne deranjeze

Pentru a risipi orice suspiciune – dacă lucrul ăsta va fi fiind posibil – asigur cititorul, de la bun început, că povestea care urmează nu are ca scop nici o urmă de culpabilizare a cuiva. Din nefericire, precizările de felul ăsta sînt foarte necesare.

Cînd te întorci de pe alte meleaguri – civilizate şi mai ales previzibile cînd vine vorba de facilităţi şi utilităţi cetăţeneşti, ca să zic aşa – te apucă, vrei, nu vrei, o oarecare melancolie. Şi cînd această melancolie este alimentată de marile noastre lipsuri de toate felurile, depresia îi gata.

O statistică europeană, făcută în urmă cu vreo trei ani, arată că, în România, 42,5% dintre locuitori nu au toaleta în interiorul casei. Iar 41,2% nu au baie sau duş. Pentru ca tacîmul să fie complet, statistica mai arată că 55,3% dintre români trăiesc în locuinţe supraaglomerate.

Deseori, noi – ăştia din provincie – avem dreptate să fim speriaţi şi fascinaţi în acelaşi timp de tot ce poate însemna Capitala. Se întîmplă la fel cu oameni din multe locuri de pe planeta asta, cînd se gîndesc la capitalele lor. În poveştile idealizate, provincialul vine să cucerească, într-un fel anume, capitala.

În ziua de astăzi, supermarketul ne scapă de orice griji, oferindu-ne produsele necesare preparării tuturor reţetelor culinare. Obişnuinţa „raftului“ ne îndepărtează de întrebări şi de curiozităţi, de stres şi, mai ales, de nelinişti gastronomice.

La concertele de pe aici – sau la cîntările pe care le fac dragii noştri solişti de muzică uşoară, atunci cînd vizitează comunităţile româneşti de prin lumea largă – există o formulă-cheie care declanşează nostalgia, dorul, lacrimile, visarea.

Citii acu’ că domn’ ministru ne propune trenuri low-cost. Or, mă întreb aşa: dacă la preţurile actuale, condiţiile sînt de clasa a XI-a, cu bani mai puţini ce va mai fi? Locuri pe acoperiş? Opriri dese, prin pădurile Mărăşeştilor, pentru trebuinţele firii?

Prietenul meu îşi spunea povestea, maimuţărindu-se cu drag şi imitînd-o pe fie-sa. Deasupra mesei noastre era un televizor, dat pe CNN. Una dintre ştiri era despre ghiozdanul antiglonţ, pentru elevii americani. Se poate cumpăra şi cu o gecuţă antiglonţ, foarte la modă.

„Eşti în îndoială dacă acela pe care-l iubeşti şi care – afirmi – îţi repetă mereu că şi el te iubeşte, ar fi spunînd adevărul. Ai vrea ca noi să te scoatem din această îndoială, să-ţi dăm siguranţa că el te iubeşte. Vai, nimic mai greu!“

Ca orice lucru supraexpus – ca în orice obsesie a „dezbrăcării“ cu orice chip, a privirii doritoare să vadă mult dincolo de orice limită a vizibilului – showurile cu găteală devin o formă de pornografie gastronomică. Sintagma nu vine doar de la Julian Barnes.

Este bine cunoscută zicala „maţului sătul“ la Crăciun şi a „curului fudul“ la Paşti, aşa că vă propun să ne strecurăm în lumea primei modernităţi româneşti, în vînzoleala pregătirilor de sărbătoare. Pregătirea spirituală are rolul ei în aşteptarea bucatelor pascale şi, de la boier la opincar, românul posteşte cu sfinţenie şi cu mare respect.

Ei... măi, mamă... voi n-aţi prins. Şi dacă aţi prins, eraţi mici, ce mai ştiţi voi acuma? Nimic. Pun-te masă, scoal-te masă, fără griji, normal că nu mai ştii nimic. Că şi-nainte – mai zic cîte unii –, că nu erau de nici unele. Da’ zic aşa, să nu tacă. Era, domnule. Găseai de toate.

Scriam săptămîna trecută despre cercetare. Vorbeam atunci despre situaţia proiectelor bilaterale, demarate de către România în domeniul cercetării, fără a-i trece prin minte să se şi ţină de promisiune. Şi pentru a nu se dezice, pentru a consolida arbitrariul şi a construi o statuie uriaşă bunului plac, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a lovit din nou.

Toată lumea o ştia de… „Măicuţa“. Aşa îi ziceau toţi. Era o apariţie bizară, din altă lume, venită direct din visul somnului de după-masă al unui împătimit de suprarealism. O vedeam des, mergînd legănat, ca o corabie mare. Ţinea privirea în pămînt şi căra mereu după ea o geantă neagră, încăpătoare.

Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii... şi fraza poate să continue în orice direcţie. Dar oriunde s-ar îndrepta, spre orice destinaţie semantică, atît drumul, cît şi straiele de călătorie ale frazei sînt fatalmente sortite rîsului uşor nervos.

Aş vrea să vă vorbesc despre o carte, pe care am propus-o la Humanitas spre editare, în Colecţia „Vintage“. Cartea n-a stîrnit admiraţia editorilor, şi nici măcar n-a întrunit votul necesar pentru o eventuală ediţie. Neinteresantă! Prea mică! Eu sînt de cu totul altă părere, şi vă las să judecaţi după cele cîteva poveşti ale mele.

Treaba s-a petrecut foarte repede. Tînărul e foarte talentat, şcoala e de elită, mama e avocat, iar tatăl e vicepreşedinte la Morgan Stanley, una dintre cele mai mari corporaţii financiare ale lumii – dacă nu cea mai mare. Prin urmare, condiţii ideale de ascensiune.

Gestionarea realistă a timpului a fost una dintre problemele mele majore dintotdeauna. Fac parte din categoria fericită – dar şi profund nefericită – de persoane lipsite de simţul timpului: pur şi simplu, refuz să cred şi să văd că trece...

Cercetările istoriografiei franceze s-au diversificat considerabil în ultimii ani. Istoria familiei a fost „mărunţită“ pentru a încorpora bunici, fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, naşi, fini etc. Şi uite-aşa, întreaga reţea de rudenie capătă sinteze proprii.

Deşi criza taie cărări adînci prin miriştile resemnării noastre istorice, la oraşe şi sate se organizează, mai departe, mari sărbători, dezveliri de monumente, zile ale localitaţilor, chermeze şi zaiafeturi. Din neant, apar bănuţi pentru cîte o cruce babană, pentru o cîntare cu Fuego sau pentru recitalul unei trupe rebegite, ieşite de la vulcanizare.

Şi iată-mă-s ajuns în dragul nostru Paris, într-o seară – taman pe la ora la care, la Salonul cărţii, cîţiva tineri provocau un mic incident la standul românesc, soldat cu cîteva măşti alb-negre pe faţă şi cu pete de vin roşu pe mocheta albă de pe jos.

Cînd vorbim despre hrana cea de toate zilele a celor mulţi, la început de epocă modernă, trebuie să vedem întotdeauna diferenţele operate la mai multe niveluri: diferenţe sociale, regionale, economice, cronologice.

La ora la care scriu, echipele de fotbal ale Ungariei şi României se pregătesc pentru un meci care pare condamnat la oarecare tensiuni. Nu fotbalul e de vină – ci istoria noastră comună, contondentă pe alocuri. Din păcate, un meci cu Ungaria nu e niciodată un meci ca oricare altul – nici pentru noi, nici pentru ei.

De ceva vreme, panica alimentară a pus stăpînire pe România. Aproape orice a devenit contestat: laptele e plin de toxine, curcanul de antibiotice, roşia de nu ştiu ce, carnea de vită e carne de cal etc. Acum, eu nu-mi imaginez că aceste lucruri n-ar fi existat şi pînă zilele astea.

Era tot într-o primăvară, acum 136 de ani – în 1877. La sfîrşitul lui martie, cîteva detaşamente turceşti au trecut Dunărea, atacînd (mai bine zis, jefuind) orăşelul Bechet şi alte cîteva localităţi din sudul României.

Cîteva recente întîmplări mă determină să aduc unele nuanţe într-o poveste care pe unii dintre dilematici i-ar putea interesa. Şi, chiar dacă nu v-ar interesa, tot m-aş simţi tentat să o spun – măcar din motivul că adevărul, din cînd în cînd măcar, trebuie pus în lumină.

Gazetele din România primei modernităţi se interesează, cu precădere, de evenimentele internaţionale. Orice gazetă aţi deschide, de la începutul secolului al XIX-lea – că este Albina Românească sau Curierul Românesc, că este Cantor de Avis sau Vestitorul Românesc –, articolele referitoare la lumea din jur sînt predominante.

În ultima decadă a acestui februar, Cluj-Napoca a trăit un fel de primăvară zgribulită, cu şoferi de taxi bombănind pe-o latură a Pieţei Unirii şi cu studente încotoşmănate, bombănind şi ele, pe toate laturile campusului studenţesc.