Fascinantul spectacol al imposturii

Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii... şi fraza poate să continue în orice direcţie. Dar oriunde s-ar îndrepta, spre orice destinaţie semantică, atît drumul, cît şi straiele de călătorie ale frazei sînt fatalmente sortite rîsului uşor nervos. Şi poate nu atît rîsului, cît sentinţei de nezdruncinat a platitudinii. Aproape orice remarcă despre impostură conţine un bagaj de banalitate cel puţin egal ca greutate cu cel din cala frazelor purtătoare de mesaje meteorologice. Adică spaţiul punctelor de suspensie se poate umple cu orice. Destinul trist al frazei e pecetluit, înainte ca ea să se organizeze într-o zicere de orice fel.

Să spunem că – iau un exemplu, la întîmplare, ca la un examen de admitere, cu probă la care trebuie să construieşti fraze, cu ajutorul unor cuvinte date – formularea completă ar fi următoarea: „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii, chipul lumii ar arăta cu totul altfel.“ Nu-i uşor ridicol? Plat? Cumva pleonastic? Ba da. Sigur că da. Încercaţi exerciţiul ăsta. Înlocuiţi cu orice punctele de suspensie de după cuvîntul „impostură“, şi veţi vedea că oricare construcţie apărută mai departe nu prea are nici o şansă de a depăşi coada adunată la bariera platitudinii. Mai propun două variante – obligatorii, după părerea mea. Una ar arăta cam aşa: „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii, n-am mai mîzgăli atît de mult hîrtia, cu pretenţia că scriem.“ Bun, cu rezerva că povestea cu hîrtia e depăşită de multă vreme. Cine mai scrie pe hîrtie? Mă rog, ăsta e cu totul alt subiect, să nu ne pierdem. Cealaltă variantă, în cel mai pur spirit de fairplay, ar putea fi următoarea: „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii, nu ne-am mai răzbuna atît de mult pe lume şi nu ne-am dezlănţui frustrările, cu pretenţia că citim.“

Exerciţiul poate continua pe o perioadă de timp care se poate modifica, în funcţie de gustul şi dorinţele fiecăruia dintre noi. Nu-i concurs. E în funcţie de metabolismul gîndirii oricărui participant la acest exerciţiu. El se poate diversifica, atît la nivelul problematicii, cît şi la nivelul numărului de cuvinte folosite. Însă ideal ar fi să păstrăm structura care presupune existenţa unei singure fraze. În felul acesta, cu iluzia disciplinei, se poate păstra ideea unui exerciţiu ca oricare. Cum ar fi să renunţăm la rigoarea aceasta?! Ne-am trezi cu texte de dimensiuni amazonice, cu stufoşenii nemaivăzute, cu mii de cuvinte organizate, mai mult sau mai puţin entuziast, în jurul fascinaţiei imposturii. Şi am nimeri în alte părţi, spre care nu intenţionasem să ne îndreptăm. Ideea de la care am plecat – să nu uităm! – e faptul că orice am formula într-o frază care începe cu „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii“ e sortit – indiferent care e continuarea – să sune plat. Adică să nu atragă atenţia în mod deosebit. Să curgă la vale, pe neobservate, laolaltă cu toate frazele care curg, zilnic, spre nicăieri.

Bine, se ştie, există şi modalităţi legale de a fenta regula. Adică tehnici marqueziene, prin care o biată frază se poate întinde pe parcursul unor sumedenii de pagini. Ceva de genul: „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii, n-am rîde cu îngăduinţă de măscăriciul burlinos – vine de la burtos şi slinos –, veşnic cherchelit şi gata oricînd să aibă păreri competent-jurnalistice despre orice pe lumea asta, n-am îngădui cu atîta generozitate ca orice maimuţoi să arunce cu coji de banană după ce s-a cocoţat în pomul central al parcului zoologic din care cu toţi facem parte, am fi mai reactivi şi mai urzicaţi cînd abuzul devine normă şi «se consubstanţializează» cu aerul pe care îl respirăm zilnic, n-am mai hăhăi la orice zicere a unui prost cu spume, poate că nu ne-am mai minţi şi iluziona că – învestind cu seriozitate nişte tîmpenii evidente – viaţa şi demnitatea noastră au un curs firesc, n-am accepta cu atîta seninătate urcarea în copac a suinelor biruitoare, poate că ne-ar fi mai greu să înghiţim minciuna grosolană, slobozită ca mîncarea pentru peştii dintr-un acvariu supraaglomerat, dar poate că nici n-ar fi atîta veselie, antren şi distracţie în jur, atîtea ingrediente care ne fac să fim mîndri că sîntem români, şi că ne refugiem în poveşti cu «repere», tocmai pentru a nu face nimic, tocmai pentru a conserva starea de transă a spectacolului, a programului artistic cu care umezim fiecare zi, ca dintr-o felie de lămîie, pentru ca totul să fie, pînă la urmă, comestibil...“

Cum spuneam – alegînd nişte cuvinte la întîmplare –, exerciţiul poate fi driblat, la limita legalităţii, prin folosirea frazei foarte lungi, care, la rigoare, tot frază e. Dar nu prea există interesul unui asemenea dribbling, pentru că exerciţiul devine atît de confuz, încît permite ascunderea unor lucruri foarte triste şi deloc frumoase, în interiorul lui. Ori nu ăsta e scopul exerciţiului. Ideea e să fie cît mai simplu şi scurt, în aşa fel încît să ţină atenţia trează, măcar un pic. Prin urmare, fentarea de orice fel îşi pierde hazul, cu atît mai mult cu cît e vorba de un exerciţiu care produce, pînă la urmă, un rezultat plat, neatractiv, nespectaculos. Pentru că orice ar urma după virgulă – aşa cum s-a văzut mai devreme – e cumva pleonastic.

Exerciţiul merită încercat, chiar şi aşa, cu finalul ăsta al lui, atît de previzibil. La o minte supercreativă, cine ştie ce poate ieşi? Pentru noi, indivizii tipici, se poate încerca şi cea mai dură dintre variante, aceea a autoreferenţialităţii la vedere. Adică ceva de genul: „Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii, nu am vorbi atît de mult despre el, cu iluzia că, vorbind, am scăpa de dînsul şi l-am proiecta pe alţii.“ Dar, vedeţi, e la fel. Plat. Pleonastic. Nu sună. Poate mai încercaţi dumneavoastră.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.