La birtuţu din pădure

Pentru a risipi orice suspiciune – dacă lucrul ăsta va fi fiind posibil – asigur cititorul, de la bun început, că povestea care urmează nu are ca scop nici o urmă de culpabilizare a cuiva. Din nefericire, precizările de felul ăsta sînt foarte necesare. Cînd se face referire la vreo provincie istorică a acestei ţări, orgoliile şi patriotismele locale se umflă mult peste măsură, indiferent de benignitatea subiectului în discuţie. Imaginea generală a diversităţii noastre – aşa cum e ea, destul de deformată şi de bogată în clişee – spune că ardelenii sînt oameni înţelepţi, lenţi, muncitori, civilizaţi, posesori ai unui umor tipic. O altă vorbă celebră la noi spune că, de fapt, convieţuirea cu maghiarii i-a ajutat să fie aşa cum sînt. Despre bănăţeni se spune că sînt strîngători (asta ca să folosesc o formulă corectă politic), exagerat de preocupaţi de patriotismul lor local şi zonal, cel puţin la fel de civilizaţi ca ardelenii şi încălziţi istoric de vecinătatea cu sufletul tumultuos şi viteaz al sîrbilor. Despre olteni şi munteni se spune că sînt şmecheri, păcălici şi guralivi, buni la improvizaţie şi mari artişti în toate, dar şi în iuţeala de mînă. Se spune că apropierea de turci i-a orientalizat şi i-a condus în moravuri nu tocmai dintre cele mai bune, şi că te fac din vorbe cît ai clipi. Iar moldovenii, bieţii de ei, vin la întîlnirea asta cu o reputaţie de sărăcie, lene, ciuca bătăilor în bancurile grave, subiect favorit al ştirilor de la ora cinci, dar cu suflet poetic şi de povestitor. Să nu uităm însă nici de cel mai miştocărit accent din ţara asta. Repet, ca să fie clar: nu fac decît să reproduc „şlagăre“ pe care le auzim zilnic. Şi trec îndată la poveste, cu convingerea clară că introducerea pe care am făcut-o e, de fapt, complet inutilă.

Pe la sfîrşitul anilor ’90, dar şi după trecerea în noul mileniu, în Ardeal, la birturile de prin sate, dar şi în cartierele oraşelor, la cîrciumi, la petreceri, în toate soiurile de împrejurări, aveai şansa să auzi un hit pseudofolcloric – „La birtuţu’ din pădure“. Avea un succes nebun. Îl mai are şi acum. Unii ar zice că, de fapt, e folcloric, în definiţia modernă a termenului. Dar nu intrăm în asta. Ar începe o altă poveste. Cîntecelul e fredonat cu o plăcere nedisimulată şi are succes maxim, odată ce petrecerea se încălzeşte şi capătă un pic de roşeaţă în obraji şi pe vîrful nasului. Îl găseşti în locuri în care nu te-ai aştepta şi-l vezi preluat, cu voioşie, de oameni despre care nici în ruptul capului n-ai zice că fac pactul cu genul ăsta de... „umor“. Piesa – lucrarea în cauză – se bucură de mai multe variante. Unele dintre ele au ajuns şi în sud, întorcîndu-se, în cele din urmă, de unde au plecat, ambalate în ţoale sclipicioase, de manea. Nici la asta cu manelizarea variantelor nu rămînem, pentru că şi în cazul ăsta dăm în altă poveste. Cert e că „La birtuţu’ din pădure“ s-a „clasicizat“ într-un anume fel, devenind o piesă grea în repertoriile de petreceri şi în cele ale posturilor TV specializate în muzica veselă, de pahar. La urma urmelor, în cazul de faţă, nici nu contează de unde a plecat acest cîntecel de succes. Ceea ce ne interesează e, de fapt, ce spun versurile sale.

Cu cîteva zile în urmă, într-un minunat oraş din Ardeal, am intrat într-un restaurant cu specific românesc. Genul ăla de loc „rustic“, decorat delirant şi încărcat cu toate clişeele strepezitoare ale specificului naţional văzut de pe fundul paharului. Ospătarii, evident, costumaţi într-un amestec de daci de la Sergiu Nicolaescu şi mafioţi caricaturizaţi de la Jim Jarmusch. La un moment dat, printre cîntările obişnuite felului ăstuia de loc s-a auzit şi o variantă a megahitului „La birtuţu’ din pădure“. Printr-o întîmplare fericită, cineva, habar n-am cine, poate un entuziast, a dat muzica mult mai tare. Pesemne că era legat afectiv în vreun fel de cîntecelul cu pricina. Abia atunci, vrînd-nevrînd, am luat un contact revelator cu versurile tulburătoare ale acestei lucrări. N-o mai lungesc. Iată-le:

„La birtuţu’ din pădure, / eu beau vin şi mănînc mure. De să-ntîmplă să mă-mbăt, / Mărg acasă şi sparg tăt. / Nu sparg masa, nici dulapu’, / Numa’ la nevastă capu‘. / Nu sparg masa, nici cuptoru’, / Numa-i zmulg la soacra păru’. / Măi muiere, mai nevastă, / Eu cîştig la noi în casă, / D-aia dau cu pumnu-n masă. / Decît acasă cu soacra, / Mai bine-n coteţ cu scroafa. / Decît în casă cu socru’, / Mai bine-n coteţ cu porcu’.“

Tragem aer în piept şi continuăm. Există, cum spuneam, mai multe variante ale lucrării. Una dintre ele – înregistrată, probabil, la o nuntă – conţine, între strofe, şi un îndemn senzaţional, din partea artistului care interpretează lucrarea. Sună fabulos: „Aşaaa! Rupe-i fîşu’! Ia-i umbrela!“

Ca să-i calmez pe cei care s-au înfierbîntat deja, detectînd vreun scop subversiv în povestea asta, reamintesc ce-am spus şi mai devreme. Nu vreau să afirm, pe după copac, ceva fundamental, în legătură cu vreo componentă a ethosului ardelenesc. Sau românesc, în general. Povestea ar putea spune enorm, sau absolut nimic. Nu aici e problema. Nu în simplitatea denunţării primitivismului, a sălbăticiei, sau, pur şi simplu, a prostiei. Interesant de sesizat e tipul de univers care se întrevede în dosul bucuriei, al elanului cu care se preia un asemenea tip de mesaj. Sigur că se poate vorbi, scrie, specula enorm în urma brazdei pe care o trage plugul acestor versuri – ca să rămînem într-o ordine sămănătoristă a lucrurilor. Şi e firesc să facem asta. Dar cel mai important lucru e constatarea existenţei acestui tip de conţinut. Şi luarea lui în calcul, în momentul în care conturăm datele portretului nostru interior. Contează.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.