Dumnezeul meu, actorul

Afişul e icoana contemporană a unei noi „divinităţi“ – vedeta. În această zonă a „absolutului“ plutesc diferiţi „sfinţi“ – în general, cîntăreţi şi sportivi. Însă la vîrful acestei ierarhii a virtuţilor se găsesc şi actorii de film. Sanctuarele sau locurile de păstrare a imaginilor „sacre“ pot avea chipurile cele mai diferite. De la peretele tapetat cu afişe, pînă la screensaver-ul computerului. E drept, vremea peretelui cu afişe pare să fi apus, lăsînd să răsară galeria virtuală absolută de la Google Images. Dar mecanismul relaţiei cu noua „divinitate“ a rămas acelaşi. De la erotismul acestei iubiri care se joacă permanent cu noţiunea de distanţă, pînă la cunoaşterea vieţilor acestor „sfinţi“, de la memorarea replicilor din filme, pînă la citarea unor ziceri din interviuri, biografii şi cărţi de memorii, relaţia dintre fan şi vedetă conţine, mai în glumă (din partea teoreticianului), mai în serios (din partea fanului, a omului în cauză), destule date ale unei post-religii.

Cînd creşti într-o lume în care ficţiunea cinematografică e una dintre datele realităţii, mecanismele interioare prin care judeci şi accepţi ideea de verosimil sînt cu totul altele decît cele cu care se opera acum cîteva zeci de ani. Lucrurile nu mai ţin doar de imitarea unei freze sau de iniţierea unei mode vestimentare după costumul unui actor dintr-un film. Cinematograful nu mai e, de ani buni, un spaţiu unde se proiectează film, un loc unde se petrece, de cîteva ori pe zi, un spectacol. Filmul a evadat din sala de cinema. Poate fi oriunde. Condiţia necesară e să existe energie electrică. În rest, filmul se ocupă de toate. Adică umple spaţiul. Îl colonizează şi îl supune. Există un gigantic mecanism industrial, al cărui scop e tocmai fabricarea unei puzderii de ancore ale filmului, în lumea pe care o numim reală. De fapt, realitatea intră într-un adevărat joc permanent cu ficţiunea cinematografică. Iar aceasta din urmă pierde din valoarea aparentă a semnificaţiei, însă cîştigă enorm în spaţiile pînă mai ieri complet străine valorii ei de înţelegere. Cu alte cuvinte, cînd spui „ficţiune“ pare că lucrurile sînt foarte clare şi că referirea e la ceva diferit de realitate. În fapt, date care erau asimilate pînă mai ieri ficţiunii sînt acum certitudini ale realităţii. Iar acest lucru se întîmplă într-un ritm atît de susţinut, încît definiţia termenului a depăşit de multă vreme dimensiunea articolului de dicţionar, devenind o relaţie, un joc al înţelegerii realităţii.

În aceste condiţii – de cele mai multe ori, fără să ştim –, cerem de la spectacolul de teatru cu totul altceva decît în urmă cu nişte ani. Mai precis, cerem de la actor ceva fundamental diferit. Dacă nu cerem, aşteptăm acest ceva. Un soi de hiperrealism. Un fel de confort al intrării în ficţiune, aşa cum avem în cazul filmului. O anumită siguranţă a realizării pactului cu povestea. O zonă a acceptării convenţiei, unde nu faci eforturi pentru a-i simţi existenţa şi regulile. Actorul nu mai are voie să fie „teatral“. Dacă e aşa, de cele mai multe ori ne-a pierdut. El trebuie să fie cît mai „ca în realitate“. Nu e o doar o problemă a esteticii spectacolului de teatru, aşa cum, poate, deseori, am fi tentaţi să credem. E o mare provocare a artei actorului. O provocare mecanică. O consecinţă. O urmare a felului în care înţelegem veridicul, după ce ne-am născut într-o lume a filmului.

Cu greu am accepta aşa ceva. Senzaţia e că ştim ce facem, că ştim ce e cu noi, că deţinem controlul absolut a ceea ce gîndim şi a ceea ce interpretăm. Nu ne-am gîndi nici în ruptul capului că, de fapt, ne-am putea „răzbuna“ la teatru, pentru ceea ce nu putem atinge la film. La fel de bine cum nu ne-am gîndi nici la faptul că jocul iubirii la distanţă, cu actorul de film, îşi consumă frustrarea „amorului“ platonic în relaţia cu actorul de teatru. Cu alte cuvinte, profitînd de apropierea fizică şi de fragilitatea spectacolului acestei apropieri, ne răzbunăm pe actorul de teatru, pentru distanţa care ne separă de actorul de film. Undeva, departe, în străfundurile fiinţei, lucrurile astea se simt. Sună uşor telenovelistic şi popular, dar deconturile amorului frustrat se lasă cu greutăţi mari pe suflet. Iar pentru un context de acest tip, iubirea nu e deloc un cuvînt străin. Într-un fel greu de definit, e foarte posibil ca acest gînd profund inconştient, de „răzbunare“, să primească un răspuns pe măsură.

Actorul de teatru nu e neapărat o victimă a iubirii pentru idolul de la cinematograf. Dar – cer permisiunea să trivializez – el e primul care ne pică-n mînă. Pe el se proiectează sublimul iubirii faţă de idol, dar tot pe el se prăbuşeşte şi tot muntele de derizoriu al deznădejdii distanţei. Pe el proiectăm respectul, admiraţia, veneraţia, cîtă vreme e la distanţă. Fie ea şi de cîţiva centimetri, în timpul unui spectacol în care simţi respiraţia actorului care îţi vorbeşte. Tot pe el se prăbuşeşte dispreţul cel mai crunt. Nici nu contează dacă e la un teatru dintr-un oraş mic, locuieşte cu noi în bloc şi-l auzim certîndu-se cu nevasta, sau e la unul dintre marile teatre ale Capitalei şi l-am văzut beat, la o terasă, delirînd, exagerînd, vorbind tare. Momentan, nici nu mai contează dacă vorbim de un actor bun sau de unul slab. De multe ori, actorul cel mai apropiat ca distanţă fizică e cel „sacrificat“, pentru a putea să-l iubim pe acela pe care nu-l putem atinge. De aici şi amestecul uluitor de sentimente faţă de această meserie, căreia – tocmai din motivele astea, dar şi din multe altele – nu-i recunoaştem, decît cu greutate, statutul de profesie.

Dar despre „Asta pot să fac şi eu!“ – săptămîna viitoare.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.