Chipuri şi măşti ale bătrîneţii
Cum ne administrăm decadele ultime, cărunteţea, amurgul? Care psihologie e oportună şi care e contraindicată la pensie? Joubert: „La vieillesse n’ôte à l’homme d’esprit que des qualités inutiles à la sagesse.“ Admirabil spus, dar cîtor semeni vîrstnici le iese, în zilele noastre, varianta bătrîneţii contemplative, şueta calmă cu daimonul propriei biografii? Din contră – îţi vine să spui –, senectutea de azi pare a balansa nevrotic între pasivitate aglomerată şi trebăluială vidă, între staza confiscată de televizor şi strădania berbecească de a rămîne eficace...
În preliminariile unei revizitări pedante a temei, încerc un mic inventar al stilurilor extreme de a traversa bătrîneţea:
a. Nepoţiada. A fi bunic nu e un „oficiu“ pentru fitecine. În nici un caz pentru naturile şubrede, inconsistente, gata a se livra integral şi fără intermitenţe unui sofisticat generator de capricii. Mereu în serviciul nepoţilor, înhămat şi asudat, te deşiri incurabil în ecoul propriilor improvizaţii. Nu mai ai timp pentru tine, uiţi să-ţi iei medicamentele, îţi spargi ochelarii şi aţipeşti strîmb, cu falca-n ograda roz a clanului Barbie. Te simţi util, didactic, de neînlocuit, cînd, de fapt, eşti apendicele stîngaci al unui epuizant scenariu infantil.
b. Bătrîneţe fără bătrîneţe. Îţi simţi vîrsta în şale, în genunchi, în balamale. Şi în alcov. Preferi însă păcăleala stufoasă şi lozinca mobilizatoare. Te convingi lesne că senescenţa poate fi trişată şi urmăreşti hipnotic s-o camuflezi, s-o împuţinezi, s-o amîni. Începi să mănînci fără colesterol, să faci flotări, să cultivi niscaiva gagici. Iei parte la excursii riscate, sari cu paraşuta, te străduieşti să nu gîfîi. Dacă nu eşti chel, te reinventezi oacheş (sau blond). Eventual, îţi iei avînt şi-i faci subretei un copil (ori asumi viril, pentru „opinia publică“, paternitatea biologică a unuia nerevendicat). Epilogul? Pînă şi moartea te găseşte „topless“, bronzat, în plin joc de glezne...
c. Bătrîneţea monument. Faptul că-ţi pierzi detenta şi dinţii te umple de slavă (deşartă). Ştii dintotdeauna că omul bătrîn e un reper obştesc şi domestic, o vietate de patrimoniu, un conglomerat de virtuţi. De aici, pornirea irepresibilă de a săpuni tinerimea, de a-ţi sîcîi parenetic apropiaţii, de a tutela amplu. Nu-ţi mai îngădui nedumeriri, curiozităţi, sincope. Moţăi grav, pe-un soclu închipuit, şi tresari contrariat ori de cîte ori cineva îţi nesocoteşte „expertiza“, ridurile, alura pre-postumă. E, altfel spus, bătrîneţea care-şi face axă şi chip cioplit din propriul metabolism, bătrîneţea acră, secetoasă, de-o hărţuitoare previzibilitate.
d. Melancolia. Nu mai ai priză cu actualităţile, te mişti astenic în peisaj, eşti flasc şi îmburuienat. Anturajele şi înţelesurile lumii tale au dispărut, nimic nu mai seamănă cu ce a fost (cu excepţia viciilor omeneşti), totul are un „ce“ obositor şi tern. Ai rămas cu un singur prieten, decrepit şi spitalizat. La răstimpuri, asculţi şlagăre vechisime (la pick-up) şi te chercheleşti pînă la sughiţ, alături de o veterană pisică.
e. Tebaida. Ai avut o viaţă plină: studii, sport, devergondaj, viaţă de familie, tovarăşi simpatici, carieră, puseuri de angajare politică, amoruri clandestine, drumeţii complexe, noroace, prestigiu. Nihil humani a te alienum... Ai îmbătrînit însă şi rostul vieţii tale îţi rămîne ascuns, necunoscut, imposibil de fixat. Ochiul retrospectiv nu găseşte coerenţa înaltă a ansamblului trăit, perspectiva sfîrşitului nu-ţi dă pace. Vrei să afli rapid ce e cu tine, cu existenţa ta, cu moartea ta. Trebuie să descoperi noima lumii şi să te mîntui. Renunţi la tot, îţi binecuvîntezi casa şi pe toţi ai tăi şi pleci să-L cauţi pe Dumnezeu.
f. Indiferenţa. Eşti locuit, fără fisură, de o unică idee, de o cauză, de o artă. Te-ai ocupat toată viaţa de şah, filozofie, muzică, teatru sau arhitectură şi nu funcţionezi decît în perimetrul proiectelor de resort. Nu (re)simţi mersul timpului în relieful fiinţei tale, nu ai conştiinţa interogativă a bătrîneţii, eşti absent din ritmurile şi din geografia propriului crepuscul. Îţi vezi imperturbabil de operă, pînă ieşi din scenă brusc, răpit de divinităţile profesiunii tale...
Lista poate fi, evident, amplificată. Îi las cititorului voluptatea echivocă de a umple spaţiul nefolosit şi mă retrag în sosul neştiut al celor trei-patru decenii ce mă despart de bătrîneţea propriu-zisă.
Valentin Stângă este eseist.
Foto: L. Muntean
