Cum ne "despart" lucrurile care ne "apropie"

Simplu. Pe măsură ce creşte numărul de festivaluri de toate soiurile – cu cît mai neîncăpătoare devin anumite săli de teatru, cu cît mai mulţi spectatori şi vizitatori intră în sala de cinema sau, să zicem, la o expoziţie de fotografie – paradoxal, cu atît mai puţin public participă la toate astea. Nu e vorba de numărul de spectatori care asistă. Ci de oameni care participă individual la ceea ce văd, ştiind ce se face în dosul a ceea ce se vede. Ei nu mai sînt... publicul. Sau fac parte dintr-un alt tip de public. Unul care, de fapt, nu mai e public, în ordinea în care înţelegeam acest cuvînt. Ci e o sumă de oameni care inspectează ceea ce văd. S-ar putea numi public doar pentru că se află împreună, în acelaşi loc, în acelaşi timp, asistînd la aceeaşi întîmplare. Dar nici măcar asta nu mai e aşa. Pentru că fiecare dintre ei intră în acest joc avînd conştiinţa că ceea ce vede e o competiţie a înţelegerii. O competiţie cu ceilalţi colegi din public. Şi e absolut normal să fie aşa.

Să lămurim. Afirmaţia nu e de ieri şi nici nu e vreo crudă noutate. Pe măsură ce ştim mai mult, participăm mai puţin afectiv la toate formele de spectacol. Devenim mai implicaţi intelectual, trăgînd după noi un alt fel de emoţie. Aceea a identificării noţiunilor, a armoniei construcţiei spectacolului, a ideilor care stau în dosul lui, a discursului şi a prestaţiei regizorului – mă rog... creatorului, autorului, propunătorului etc. Rareori ne mai referim sau ne contrazicem – cînd ieşim din sala de spectacol – în legătură cu povestea a ceea ce am văzut. Discuţiile cele mai aprinse sînt despre „cum a fost făcut“. Publicul devine o adunare de competenţi care îşi împărtăşesc abilităţile interpretative. Doamne fereşte de vreo uimire tîmpă, Doamne fereşte de vreo perplexitate a neînţelegerii sau a lipsei de explicaţie faţă de ceea ce simţi. Deşi „emoţia“ e cuvîntul cel mai traficat în acest tip de comunicare, îndărătul ei se grupează plutoanele altor armate de semnificaţii. Pretenţia e că ne referim, de fapt, la emoţie. Faptul cel mai concret e că nici vorbă de aşa ceva. Sau, mai degrabă, vorbim despre un cu totul alt tip de emoţie. Cea a revelării lucrului, a procesului de gîndire, a arhitecturii de intenţii din dosul a ceea ce se vede. Emoţia de a pune cap la cap lucrurile, în acest dublu narcisism – al celor care fac spectacolul şi al celor care-l văd. Marea emoţie e, de fapt, această întîlnire în sine. Faptul întîlnirii. Concreteţea aceasta incredibilă a reflectării reciproce a două feluri de narcisism. Cum să n-ai un anume soi de emoţie în aşa ceva?

Unul dintre cele mai interesante efecte perverse ale acestui fel de a vedea lucrurile este fenomenul educaţiei prin teatru. Dau acest exemplu, deşi, evident, e vorba de educaţie prin artă, în cel mai general fel de înţelegere a sintagmei. Simplificînd cumplit, ar veni cam aşa. Obţin rezultate mai bune la învăţătură, frecvenţă mai mare la şcoală, elimin violenţa din perimetrul instituţiei de învăţămînt, aduc în discuţie valori şi caractere exemplare. Prin teatru. Prin artă, în general. Obţin un rezultat colosal din punctul de vedere al experimentului şi al experienţei sociale. Însă, fără să ştiu, schimb radical raportul de forţe din înţelegerea artei ca atare. Ca să păstrez ideea de democraţie, ca s-o înţeleg mai bine, ca s-o conserv, democratizez tot ceea ce se poate democratiza. Vorbesc despre divinitate, arătînd-o, în toată goliciunea ei. Putem să ne comparăm cu ea. Să ne identificăm cu ea. Să ne jucăm cu ea şi cu toate ipostazele şi epifaniile posibile. Am obţinut rezultate concrete şi cifre încurajatoare în statistică. Educaţia prin artă dă, în realitate, rezultate extrem de bune. Însă noţiunea de spectacol, ideea de artă se modifică radical, laolaltă cu toate existenţele din proximitatea ei semantică. Nu e nici bine, nu e nici rău. E felul în care îşi negociază sinele deplasarea spre propria descoperire.

Încă un exemplu. Fenomenul de masă al cursurilor de popularizare a actului artistic conţine de toate. De la actorie pînă la scenografie, de la fotografie pînă la coregrafie. Procesul de „fabricaţie“ a ceea ce ne impresionează şi ne emoţionează e, pur şi simplu, public. Practic, oricine poate să-l deprindă şi să-l exercite. Dacă la revoluţiile sîngeroase ale istoriei s-a murit în masă pentru egalitate, pentru fraternitate – pentru dispariţia privilegiilor celor foarte puţini care stăpîneau peste cei foarte mulţi – ultimul secol e dedicat producerii democratice de artă şi împuţinării simţitoare a celor care „stăpîneau“ emoţional lumea. Sau poate că e doar o iluzie a acestui fapt. Cert e că în urma lui rămîn nostalgicii, artişti şi critici deopotrivă, ridicol preocupaţi nu de dinamica fenomenului, ci de pierderea propriei poziţii de autoritate. Apariţia şi instalarea profundă în realitate a sintagmei „industrii creative“ schimbă ceva masiv din mersul lumii. Iar noţiunea de regie migrează spectaculos spre zone noi, ca dezvoltarea personală, cursurile inspiraţionale, terapiile individuale şi de grup, trainingul de personalitate. Aparent, e o dărîmare a oricărei idei de instituţie. În fapt, e doar o mutare a sediilor, dinspre cei care nu pricep mersul lumii, spre cei care întrevăd ocazia.

Şi, totuşi, în peisajul ăsta mişcător în mare viteză, un om care spune bine o poveste încă poate să fie miraculos.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.