Ah, criza de modele!
La concertele de pe aici – sau la cîntările pe care le fac dragii noştri solişti de muzică uşoară, atunci cînd vizitează comunităţile româneşti de prin lumea largă – există o formulă-cheie care declanşează nostalgia, dorul, lacrimile, visarea. De fapt, nu numai că le declanşează, ci le ridică pînă dincolo de curba balistică a celor mai eficiente cuvinte. Aceste vorbe magice sînt următoarele: „Şi acum, în continuarea programului, un cîntec atît de drag sufletului meu…“ Zi-ne nouă, românilor, ceva cu sufletul; orice, oricînd, dar să fie despre suflet, şi praf ne faci. Ai tăi sîntem. Ei bine, stimaţi cititori, stimaţi consumatori, zic şi eu aşa: Şi acum, în continuarea programului nostru, vă propun un subiect atît de drag sufletului meu – criza de modele.
E un titlu de şlagăr atît de drag sufletului nostru. Cum se rosteşte, în orice împrejurare, cum produce un mîrîit general de satisfacţie, un consens imposibil de atins altfel, o emulaţie care ne leagă suflet de suflet – victime ale aceleiaşi suferinţe. Pronunţăm, pe diferite tonuri, titlul acestui şlagăr suprem, şi jumătate din durere parcă ne e luată cu mîna. În urma stării de graţie dată de formula magică, vine cîntecul propriu-zis, soseşte cavaleria cuvintelor izbăvitoare. „Nu mai sînt modele, domnule. Nu mai sînt repere. De unde să-şi ia un tînăr modelul după care să se călăuzească în viaţă? Spune! De unde? De la televizor? De la toţi demenţii care se perindă pe-acolo? Eu nici nu mă mai uit? Nu mă mai uit deloc. Îţi strică ziua, domnule. Te culci plin de nervi. Strigă, zbiară ca nişte tîmpiţi. Măi, dar nu mai au nici o limită! Stau cîteodată pînă după miezul nopţii şi văd şi reluările, dar tot nu-mi vine să cred. Stau să văd pînă unde pot să meargă. Te cruceşti, nu altceva. Rămîi bătut în cap de ce pot să facă. Ce să vadă ăsta mic, la vîrsta lui? De unde să-nveţe ceva? Nimic, domnule. Nimic. La şcoală e nenorocire, nu se mai învaţă deloc. Sex în clasa a şaptea?! Ai mai pomenit aşa ceva? Eu nici prin anul întîi de facultate nu ştiam cum vine asta. Bătăi, scuipat profesorii, droguri, fumat, băut, nu vezi la televizor cîte arată? Pe stradă trebuie să te fereşti să nu-ţi dea în cap, iar cu ţiganii ăştia, domnule, nu se mai poate. Deci, efectiv, toată lumea ne confundă cu ei, nu ne mai primeşte nimeni în Europa asta. În loc să-i iei, domnule, să-i închizi cumva, să-i controlezi. Că nu mai e loc de ei. Ce maşini au, ce case, ce bani… Ia să vedem, domnule, de unde ţi-ai cumpărat tu gipanu’ ăsta? A, nu poţi să justifici? Atunci confiscăm tot, şi treci la muncă, dragă coloratule, să vezi cum e să munceşti. Ăştia mici îi văd pe ţiganii cu maşini şi lanţ. Pe urmă vin acasă şi zic că de ce n-avem şi noi? Unde sînt modelele, domnule? Cum aveam noi. Să-ţi fie frică, să ai un respect. Păi, cînd treceau ăia de-a doişpea pe culoar la şcoală, mă făceam basorelief, aşa mă lipeam de perete să le fac loc. Şi vorbeam cu dumneavoastră, cînd trebuia să le zic ceva. Poţi să crezi aşa ceva acum? Ce model să ai? De la cine să iei un exemplu? Că nu mai sînt. Presa asta a făcut nenorociri. Libertatea asta prost înţeleasă. Nu dai şpagă, nu eşti om. Nu se uită la tine. Ferească Dumnezeu să ajungi într-un spital! Crăpi cu zile. Şi nu se uită la tine nici dacă-i dai o dată. Trebuie să-i dai în fiecare zi. I-am şi zis lu’ fie-mea. Vai de curu’ tău, cu medicina ta! Că vrea să facă medicină. Mori de foame, domnule. Sau profesor. Du-te, măi, şi fă un mangement, o avocatură, ceva, să cîştigi banu’ ăla mai uşor, nu ca mine, să tragi o viaţă-ntreagă. Şi să te scuipe-n cap orice ţigan. Sau pleacă, domnule! Du-te! Te ţin la o şcoală afară că mă descurc. Cunoşti şi tu pe cineva ca lumea, îţi faci un rost. Ce să faci aici? Nu vezi ce nenorocire e? Se uită prin mine şi se face că n-aude. M-am şi săturat să-i mai zic. Şi i-am pus în vedere. Treaba ta, faci ce vrei. Să nu-mi vii dup-aia cu burta la gură, c-o fi şi-o păţi. Te descurci. Schimb încuietoarea şi la revedere! Nu mai au valori, domnule, nimic. Un model, o frică, ceva… Nimic!“
Şi melodia poate să ţină mult şi bine. Ceea ce şi face. Cu bisuri zilnice. Există o adevărată industrie a discuţiilor despre criza de modele. Într-o atmosferă profund masochistă, lipsa valorilor e întoarsă pe toate feţele. Cel mai spectaculos e faptul că, la plecare, toată lumea iese mulţumită că s-a pronunţat de atîtea ori verdictul – criza de modele. Asta e. Nu e vina noastră. E vina crizei. Iar deliciul absolut e invitarea unei liste de personalităţi care trebuie să povestească de pe vremea lor. Despre dascălul de la şcoală, despre lumea în care valoarea era respectată, despre cum nu se vor întoarce niciodată vremurile alea. E o foame de cuvinte, o nevoie de delir verbal, de răspunsuri frumoase la întrebări incomode. Şi se cer soluţii. Răspunsuri clare. Eşti personalitate? Atunci dă, domnule, soluţii. Implică-te! Fă ceva! Rezolvă-ne situaţia.
Iar cel mai tragi-comic moment e cel în care se vede de la o poştă că delirăm la periferia discuţiilor despre modele, fără nici un chef real de a respecta vreodată pe cineva. Dacă e criză înseamnă că nu mai există nici un model. Toate au murit. Ca şi valorile. Iar modelele de odinioară sînt descrise cît mai idealizat-masochist, pentru a produce durere în prezent, în aşa fel încît să se anuleze orice şansă a cuiva de acum, care ne-ar putea cîştiga respectul şi atenţia. Un om simplu nu mai poate fi… simplu. Simplitatea şi autenticitatea au murit. Un profesor nu mai poate fi… profesor. Ăia erau odinioară. Un cercetător nu mai poate fi… cercetător. Ăia au plecat toţi. Nu mai are cine să te inspire. Nu mai ai pe cine să respecţi. Şi ai rezolvat situaţia. E criză mare de modele. Şi nu mai sînt valori. Hai să ne uităm la un show de seară. Mai uităm şi noi de necazuri.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
