Acest vesel teritoriu al umilinţei

Deşi criza taie cărări adînci prin miriştile resemnării noastre istorice, la oraşe şi sate se organizează, mai departe, mari sărbători, dezveliri de monumente, zile ale localitaţilor, chermeze şi zaiafeturi. Din neant, apar bănuţi pentru cîte o cruce babană – în buricul unui oraş mic şi sărac lipit –, pentru o cîntare cu Fuego – într-o reşedinţă de comună cu drumuri selenare – sau pentru recitalul unei trupe rebegite, ieşite de la vulcanizare – într-un orăşel în care cinematograful şi biblioteca s-au închis acum 15 ani. Nu-i problemă, cînd vorbim despre localităţi mai mari, treaba se schimbă. E altă viaţă. Alt nivel de trai. Sînt alte aşteptări. Aici poţi să prinzi nişte Smokie, o Sandra, poate un Boney M, sau o Bonnie Tyler, poate chiar un Toto Cutugno. Peste tot se găsesc nişte firfirei pentru o sală de sport – într-un sat locuit doar de cîteva familii de bătrîni –, pentru o mare sărbătoare a unui oraş – în care jumătate din locuitori nu au apă curentă de ani buni –, sau pentru aniversarea unei comune – unde şcoala nu a avut şi nu o să aibă niciodată apă la buda din curte.

Deşi criza dă cu săpăliga în carne vie, aici încă mai există resurse nebănuite pentru chiot şi veselie. Dovadă sînt aceste sărbători ale localităţilor, puzderia dezvelirilor de busturi, monumente şi grupuri statuare, aniversări ale vetrelor străbune, sfinţiri de lifturi şi aniversări ale scărilor de bloc. Asta cu sfinţirea de lift e pe bune. Într-o localitate din această ţară, într-un spital, s-a inaugurat... un lift. La acest eveniment al comunităţii au participat cîţiva parlamentari, prefectul, un preşedinte de Consiliu judeţean, un sobor de preoţi, presă, mireni. S-a tăiat o panglică tricoloră, s-a sfinţit chestia, după care toţi invitaţii s-au dat cu liftul. Ironia vieţii mereu neplictisitoare din această ţară face ca evenimentul să se fi petrecut la Gura Humorului. Aşa că n-ar fi nici o mirare dacă am afla, de la ştiri, despre o inaugurare de toaletă publică, ultramodernă, la Curtici. Poate chiar şi la Fundulea.

De unde, de neunde, se găsesc bani pentru toate sărbătorile la care poporul iese la un mic şi la o cîntare. Explicaţia multor edili, a minţilor luminate care călăuzesc aşezările şi comunităţile astea vesele, e că omul trebuie să mai şi uite de greutăţile vieţii, de criză, de necazuri. Şi-ţi dau lacrimile instantaneu. Cum de nu ţi-a trecut prin cap aşa ceva? Vezi ce-nseamnă să te erodeze cinismul capitalist? Uiţi de oameni. De compatrioţii necăjiţi. De popor. Le trebuie şi lor, măcar de cîteva ori pe an, un moment de veselie. De uitare. Adică să se facă, pentru cîteva ore, că nu trăiesc în oraşe jupuite, în care nu s-a mai clintit o groapă din asfalt, de zeci de ani, că nu-şi trimit copiii la şcoli care arată ca spaţiile de pedeapsă, şi că nu-şi duc părinţii bolnavi în spitale scoborîte din coşmar, patrulate de cîini comunitari şi de cerşetori.

În tristeţea asta cumplită, de cîteva ori pe an, la sărbători, la aniversările cetăţii, se aud chiote de bucurie. Trupele şi soliştii invitaţi salută comunităţile, lumea aplaudă în delir, fumul de la grătare purifică simţirile şi cugetele, sărbătoarea sărăciei şi a umilinţei dă energie lumii să meargă mai departe. Să se reîntoarcă, împăcată, în sărăcie şi umilinţă.

Numai că umilinţa nu e localizată undeva anume, într-un loc precis. Ea bănănăie veselă, zglobie, peste tot. Poate să vieţuiască, bine-mersi, şi la catedra universitară, unde un domn sau o doamnă împărăţesc discreţionar, de ani buni. În jurul lor, viermuiesc învăţăcei care au citit de zeci de ori mai mult decît unii venerabili magiştri, dar care sînt condamnaţi la linişte, salarii mici, vînturări de hîrţogăraie, dări de seamă şi planuri didactice. Avansarea nu depinde doar de ceea ce ştii – de lucrările şi de cercetările publicate în reviste de specialitate –, ci de cît de cuminte eşti în relaţia cu dom’ profesor. Umilinţa stă la plajă şi bea cocktailuri în preajma domnului patron, care angajează o absolventă de facultate, pentru că firma o să ia nişte bănuţi în plus de la stat. Între timp, afacerea nu mai merge. Dacă o dă afară pe absolventă, trebuie să plătească înapoi suma pe care a primit-o de la stat. Aşa că, ce are de făcut? Simplu. O umileşte cumplit, ca să plece ea singură. Îi dă, de exemplu, ca sarcină de serviciu, să dea nu ştiu cîte ture în jurul sediului firmei. Mişto, nu?! Ieri am citit într-un ziar povestea asta. Refuz să cred că tînăra s-a conformat şi a dat turele alea. Iar dacă a făcut-o, sper din suflet că a gîndit-o ca probă în proces.

N-are sens s-o mai lungesc cu tinerii doctori, cu tinerii poliţişti care au ales meseria din pasiune, cu orice proaspăt absolvent în care mai pîlpîie ceva. Ştim bine, cu toţii, cum stă treaba. Ştim că nu e la fel peste tot, că e o eroare să vorbeşti aşa, în general, dar ştim la fel de bine că ai nenumărate şanse să dai peste situaţiile înşiruite mai devreme. Nu mai pun la socoteală dacă eşti gay, dacă eşti rom, dacă eşti, pur şi simplu, altfel. Această lume care-şi muşcă buzele şi tace trebuie să găsească, pînă la urmă, un loc în care să descarce obida asta îngrozitoare. Şi locurile astea se găsesc. De la scatoalca scăpată peste ceafa copilului, pînă la asaltul asupra soţiei/soţului, de la urletul abătut asupra angajatului, pînă la scrisul patologic, macabru, pe forumuri – cu pseudonim sau cu numele real, nici nu mai contează –, de la înjuratul în faţa televizorului, pînă la ieşitul din maşină, la o cafteală la stop. Într-un peisaj de vacanţă, în care umilinţa e într-o eternă lună de miere, frustrarea faţă de prezenţa veşnică a acestui oaspete care nu mai pleacă e mai înrădăcinată decît pădurile bătrîne. Iar în urma acestei frustrări care arde tot, rămîne o lume tristă, sărbătorind, din cînd în cînd, tristeţea, la ore de noapte, cînd nu ni se mai văd chipurile.