IERI CU VEDERE SPRE AZI

Într-una din zilele astea de iarnă obosită, la porţile supermarket-ului din cartier, o domnişoară, cu braţele pline de pliante, se agaţă de mine. Cum am învăţat deja că scopul acestor acostări se leagă de vînzarea a ceva inutil, mic, de proastă calitate, de publicitate, mă feresc cît pot de mult, asumîndu-mi înjurăturile aferente.

Cu ani în urmă, prins în vreo polemică din acele vremuri, am scris în Dilema un text ce-a necăjit cîţiva membri ai Academiei Române; mi-aduc aminte că regretatul Florin Constantiniu mi-a vorbit despre poveste la cîţiva ani distanţă şi, dacă nu mă înşel, dl Eugen Simion mi-a bătut la un moment dat un apropont.

Vă spun ceva, dar să nu rîdeţi: relativ recent l-am visat pe Karl Marx! De regulă, un bărbat poate avea – şi chiar e indicat să aibă – şi vise ceva mai frumoase şi mai epilate decît cele care-l implică pe acel bărbos. Dar staţi să vedeţi, că nu v-am spus tot: curiozitatea faptului de a-l fi visat pe Marx nu e întrecută decît de contextul în care l-am visat!

La mijlocul secolului al XIX-lea, reclama începe să cucerească paginile publicaţiilor. Nu mai este de ajuns să prezinţi un produs, ci trebuie să convingi că este util şi, mai presus de toate, indispensabil. Fără el, viaţa nu poate merge mai departe.

Ceea ce-i fascinant în povestea imperiilor e că nici măcar ele nu-s scutite de un sîmbure de drăgălaşă stupiditate – care, inutil să v-o spun, dă sare şi piper Istoriei ca atare. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Britanic şi Rusia erau prinse într-un acerb „Mare Joc“ geopolitic prin Asia – din Afganistan şi pînă în India.

Emanciparea femeii a fost un drum greu şi, mai ales, cu multe, multe avataruri. Uneori, şi chiar deseori, femeile au fost cele care au aşezat capcane peste capcane în drumul spre independenţă. Anchetele de la Moda Nouă iau în discuţie şi această problemă a emancipării femeii, îmbrăcînd-o în haina iubirii.

În clasica sa carte despre Psihologia poporului român, D. Drăghicescu spune că, dintre zonele locuite de români, în Moldova s-ar regăsi „mai pronunţată“ o „notă pasivă, resemnată“ a locuitorilor. El contrapune pe moldoveni oltenilor – pe care-i considera mai iuţi, mai revoluţionari – şi dă ca exemplu revoluţiile de la 1821 şi 1848, care ambele au avut ceva sevă oltenească în ele.

Lipsa unor măsuri ferme cu privire la plagiat şi mai ales degringolada valorilor din viaţa noastră de zi cu zi dau şansă mediocrităţii să urce pe culmile succesului şi să fie venerată ca lucrul cel mai de căpătîi al naţiei noastre. Într-o tristă zi de ianuarie (17.01.2013), am dat peste un articol pe Ziare.com. Am citit şi m-am indignat.

Ooh!, voi, cititoare & cititori, cu Cerul şi cu Pămîntul vă rog să-mi fiţi martori aici la una dintre cele mai teribile poveşti pe care le-am trăit în ultima vreme! Numai ce stăteam eu aşa, la masa de scris, într-o dimineaţă, fără poftă şi fără idei.

La început de an, România mi se pare o adunătură de resemnaţi, un popor care trece cu indiferenţă peste tot şi toate. Nu prea este timp de revoltă sau măcar de spirit civic, de compasiune sau de toleranţă, de competenţă sau de responsabilitate. Păi, nu prea este, că e iarnă şi românul hibernează.

După ce, săptămîna trecută, nu m-am putut sustrage sergiunicolaescu-maniei ce a traversat ţara şi mai înainte ca (sper, săptămîna viitoare) să vă redau o nouă întîlnire cu faimoasa (pentru mine) şi ultrafrumoasa (pentru dvs., dacă aţi vedea-o) djină ce mă mai vizitează, reiau acum, distinşi cititoare & cititori, modestele-mi impresii de călătorie prin Spania – cu un ultim episod.

De veacuri şi de veacuri, iubirea tulbură spiritele care îşi caută alinarea într-o verbalizare recuperatorie. Revista Moda Nouă lansează, în iarna lui 1903-1904, două „anchete“ în care iubirea este personaj principal. Anchetele şi răspunsurile sînt mai actuale decît oricînd şi dovedesc cum subiectul preocupă mintea omenirii dintotdeauna.

Cu toţii bănuiam – ne-o şi spunem, în exces – că e dificil să trăieşti în România. Sergiu Nicolaescu, fără voia lui, ne-a arătat în ăste zile că, la noi, ceea ce urmează după viaţă e încă şi mai greu de suportat! Riscurile la care, aici, se expune un om notoriu prin moartea-i sînt extreme.

Societatea românească se află astăzi, ca şi ieri, într-o permanentă căutare a valorilor pe care, deşi le are, nu ştie cum să le recunoască. Onoarea este una dintre aceste valori. Cum se defineşte această onoare? Prin intermediul duelului – încearcă să ne arate Mihai Chiper, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi.

Punctul critic al istoriei spaniolilor în secolul al XX-lea a fost, fără îndoială, Războiul Civil (iulie 1936 – martie 1939), în care s-au masacrat unii pe alţii cu o uluitoare fervoare – şi cu ajutorul Germaniei naziste, al Uniunii Sovietice şi al unor divizii de voluntari de ocazie, de la comunişti francezi pînă la legionari români etc.

Era zăpadă în Bucureşti pe 19 decembrie 1903, iar Margo scria cît de mult şi-ar fi dorit să zburde cu sania: „A dat prima ninsoare, şi nimic nu mi se pare mai plăcut decît ca să mă plimb pe stradă, lăsînd să mă acopere fulgii de zăpadă. Prin tot oraşul s-a întins ca un covor alb şi saniile..."

Pentru că la finele poveştii de săptămîna trecută vă lăsam oarecum în aşteptare, în pivniţa de vinuri a unui hotel din oraşul spaniol Ciudad Real, e cazul să vă scot puţin la lumină – măcar pentru ca, alături de dvs., să-i bîrfim puţin pe spanioli.

„Se înnoptase. Am sosit cu oiştea ruptă la uşa unui bordei aşezat în mijlocul pădurilor. O gaură în podea slujea drept vatră pe care patru buturugi ardeau în picioare. Coliba era plină de fum; nu puteai răsufla şi trebuia să stai ghemuit ca în Laponia."

Ajuns în Spania la cumpăna dintre noiembrie şi decembrie, am avut onoarea de a face cunoştiinţă repede cu cel mai rece sfîrşit de săptămînă al toamnei din provincia Castilla-La Mancha. În frumoasa lor limbă, cîteva meteorologiste iberice au furnizat la TV explicaţii pentru acel val de frig ce a sosit în zonă.

„Aşteptînd mila stăpînirii“, scrie boierul Dinicu Golescu pe la 1826, „noi numai ne naştem şi putrezim în oraş“. Or, această aşteptare nu e uşoară, „cîte cinci şi zece ani, sau pînă ne va veni rîndul“. Aşteptarea este deseori recompensată cu accesul la putere, la slujbe, la bani, chiar dacă presupune abandonarea moşiilor.

Iată-mă-s la început de decembrie ajuns prin Spania – la fix ca să constat, pe (sub) cămaşa mea, cum e să-ţi fie frig sub soarele unei ţări în care, teoretic, ar trebui să-ţi fie (mai) cald. În momentul în care am ajuns la Madrid (final de noiembrie), surpriză, era mai frig decît în Bucureştiul din care plecasem.

Vrăjitoria şi practicile magice au fascinat întotdeauna. Citind cartea cercetătoarei Ulrike Krampl despre vrăjitorie şi escrocherie, m-am gîndit tot timpul, şi fără să vreau, la bietele noastre „vrăjitoare“ atît de prezente astăzi în media.

Aceste alegeri, deşi vor avea un învingător şi un învins (pronosticurile-s futile, din moment ce distanţa finală dintre competitori se poate să fie mai mare decît în oricare alegeri din ultimii 15 ani), s-ar putea să nu rezolve prea mult din problema noastră de fond.

„Cel ce va grăi rău de domnul locului aceluia şi-l va înjura cu mînie şi cu tot deadinsul într-acest chip cît, de-ar putea, i-ar face toată răotatea, pre unul ca acela să-l certe, de vreme ce face lucru ca acela împotriva legii şi a pravilei.“

Unirea României mici cu Basarabia, Transilvania şi Bucovina, în cursul anului 1918, a fost rezultatul unui amestec de şansă istorică şi de încăpăţînare politică naţională în sensul bun al cuvîntului. După 1 deecmbrie 1918, România mare avea o suprafaţă de 295.000 de km2 şi o populaţie de 16,5 milioane de locuitori.

O femeie în pat este o specie cu totul diferită de cea a noastră, a bărbaţilor. Şi nu mă refer aici la femeia „adusă la pat“ sau „luată în stăpînire“ prin actul posesiei; a aduce la pat şi a lua în stăpînire sînt formule pur masculine, verbe ale vanităţii noastre; ele arată doar perspectiva bărbatului.

Campania electorală din acest an e aşa cum n-a mai fost vreodată în ultimele două decenii şi cum nu va mai fi de aci înainte... Dincolo de limbajul grobian şi colorat, de trivialitatea promovată ca stil de viaţă, ceea ce mă impresionează este ubicuitatea mediocrităţii: oameni ieşiţi din nimic încercînd din răsputeri să fie „cineva“.

Unele dintre primele mele amintiri legate de televizor au legătură cu un bărbat simpatic foarte, care, nu ştiu prin ce minune, desena şi vorbea în acelaşi timp – ceea ce pentru unul ca mine, care în probleme de desen mereu a avut două mîini stîngi, reprezintă un mister chiar şi azi, cînd mi-aduc aminte.

Cum sînt o persoană mai „nevricoasă“, protestez pe toate căile posibile şi imposibile împotriva expunerii vizibile a morţii publice. Trăim şi aşa într-un oraş tare urît, plin de gropi de toate felurile, lipsit de afecţiune şi mai ales de orice regulă. Nu vreau să aud claxoane, să văd alaiuri funerare, să particip la exhibiţionismul „îndurerat“ de pe străzile oraşului.

De ceva timp, trăiesc un sentiment de reînnoită uimire în faţa... cui credeţi?... preşedinţilor americani. N-are nici o legătură cu faptul că am şi dat mîna cu unul. Pentru mine e un mister cum de aceşti oameni mai au puterea, timp de patru ani de zile, să mai mişte o hîrtie.

"După lectura firmanului, vodă, într-un discurs injurios, plin de fiere şi dispreţ, a insultat o parti dintre familiile nobile ale acestei ţări; şi, dintr-o dată, luat de pasiunea care-l domină, s-a ridicat în picioare, pare-se, prin mişcările agitate şi privirile înfricoşate, spre a căuta persoanele asupra cărora ar fi vrut să-şi reverse furia."

Privind-o pe Alicia cum sta pe pat cu o mînă sub cap şi cum muşca din smochina movalie, mi-am spus că femeile nu-s deloc conştiente de importanţa pe care (totuşi!) bărbaţii o dau unui sărut – şi mai ales primului sărut din relaţia lor cu femeia care-i atrage într-un fel mai aparte.

Înainte de a fi palat, Cotroceni a avut o lungă şi importantă istorie mai puţin cunoscută astăzi. Despre această istorie vorbeşte Mariana Lazăr în cartea ei „Spre folosul acestei Sfinte Case“ Constituirea şi evoluţia domeniului mănăstirii Cotroceni (secolele XVII-XIX), carte apărută la Editura Istros, Brăila, 2012.

Anul 1918 va rămîne, probabil în toată istoria neamului nostru, anul cel mai paradoxal. Cu greu se pot imagina, la distanţă de cîteva luni, atîtea evenimente şi stări mai contradictorii. Drumul de la agonia şi pînă la extazul unui întreg neam a avut nevoie de doar două trimestre.

Cultura pe aici pe la noi n-a fost şi nici nu prea este ceva important. Şi pînă la urmă, de ce ar fi? Pe aici pe la noi, doar cine nu vrea nu scrie cărţi şi nu editează compendii despre civilizaţii trecute şi prezente. Şi apoi, nu-i mare lucru să mîzgăleşti trei linii pe hîrtie şi să declari că eşti mare scriitor.

La capitolul „băieţi cu care nu e bine să te pui“ preferatul meu, pînă mai ieri, era Bruce Willis – dat fiind că Die Hard 2 (1990) rămîne, în mintea mea, un film de referinţă al genului. Dar iată ca Liam Neeson vine tare din urmă – şi, cînd spun tare, mă refer la o conotaţie pe care îndeobşte filmele de tip shoot them all nu o au.

Implicarea Bisericii în construirea unor programe educative, pentru propriii slujitori, nu pentru ceilalţi, este destul de firavă şi a fost întotdeauna destul de anemică. Regulamentele Organice (1830/1831), avînd nevoie de preoţi în susţinerea proiectului modernizator, au oferit o serie de soluţii menite a stimula instrucţia.

Am urmărit-o lung cu privirea atunci cînd a intrat în mare – gîndindu-mă, oarecum mîndru, că foarte probabil nu sînt singurul bărbat care o pîndeşte. A intrat în mare aşa cum intră o pisică în casă, după o zi întreagă de pîndit la păsărici: cu un oarecare tremur al membrelor, cu spinarea dreaptă şi cu opriri bruşte.

În trecutul nostru mai îndepărtat, furtul cărţilor este o treabă obişnuită. O carte se fură pentru lectura ei, dar mai ales pentru valoarea ei. Nu este vorba aici de o valoare simbolică, ci de una cît se poate de palpabilă, de materială, de zornăitoare.

Da, ştiu: nici n-aţi citit bine titlul şi deja credeţi că ştiţi răspunsul. Cei mai cinici dintre dvs. vor spune că-i lipsesc multe, iar cei mai optimişti mi-ar putea replica: ţara perfectă nu există. Şi totuşi, eu am un al treilea răspuns.

Bătăliile politice sînt întotdeauna marcate de înfruntări „sîngeroase“, în care rareori se varsă sînge, dar deseori limbajul atinge culmile indecenţei. De altminteri, frumoasele foloase ale puterii şi necesitatea exacerbării masculinităţii obligă lumea bărbaţilor să se angajeze în lupta politică.

Din nefericire, răspunsul exact la întrebarea de mai sus l-ar putea da doar N. Ceauşescu – dar nu mai e cazul. Din fericire, putem şi noi intui cîte ceva din raţiunea acestei suspiciuni – cunoscînd cît de cît personajul şi mai ales cunoscînd banda desenată românească a acelor ani.

Da, este adevărat că un bărbat, cînd priveşte o femeie, se uită la sîni, la şolduri, la gură şi la coama părului. Şi nu de ieri, de azi. Nu de pe vremea lui Burebista şi nici măcar de pe vremea lui Tuthankamon. Ci de cîteva bune sute de mii de ani – cel puţin.

În literatura română există cel puţin două exemple notorii despre ce înseamnă citirea unui ziar. Există, la Caragiale, ziarul citit – în noaptea furtunoasă – de Nae Ipingescu şi Jupîn Dumitrache, după cum există ziarul citit, în Moromeţii lui Preda, de frecventatorii Poienii lui Iocan.

Din rezultatele unui studiu recent al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii reiese că avorturile făcute în condiţii precare duc anual la moartea a 47.000 de femei, cele mai multe decese fiind înregistrate în ţările în curs de dezvoltare. În plus, 5 milioane de femei rămîn anual cu traume ireparabile.

Din punctul meu de vedere, întrebarea acestui final de vară nu este de ce tace dl Traian Băsescu, ci mai curînd de ce pleacă din muzică – şi de la Iris – Cristi Minculescu. În faţa unor contemporani trebuie să-ţi măsori bine cuvintele – orice laudă exagerată cade-n penibil, mai ales într-o ţară care de pe urma cultului personalităţii a suferit binişor.

Deplîng de ceva vreme, cu amărăciune şi ciudă, şubrezirea dreptului ca sistem de norme juridice, desconsiderarea dreptului ca ştiinţă socială, batjocorirea dreptului ca ordine statală. Trăim într-o ţară şi-ntr-o epocă în care dreptul pare că se dezarticulează şi se travesteşte într-un amalgam flasc precum ceasurile care curg ale lui Dalí.

Nu e în intenţia mea de o oferi un pronostic referitor la cine va cîştiga preşedinţia Americii în noiembrie a.c.; competiţia pare a fi, în acest moment, strînsă (cu un uşor avantaj pentru preşedintele în funcţie, Barack Obama, faţă de contracandidatul Mitt Romney).