La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură

Ajuns în Spania la cumpăna dintre noiembrie şi decembrie – vă spuneam –, am avut onoarea de a face cunoştiinţă repede cu cel mai rece sfîrşit de săptămînă al toamnei din provincia Castilla-La Mancha. În frumoasa lor limbă, pe care abia de o pricep, ca orice român, fără a o vorbi (inclusiv din motivul că în copilăria mea singura telenovelă respectabilă era emisiunea Cîntarea României, doar arar întreruptă de Dallas-ul familiei Ewing – odihneşte-te-n pace, JR!), cîteva meteorologiste iberice au furnizat la TV explicaţii pentru acel val de frig ce a sosit în zonă, aproape odată cu mine. Coincidenţa a fost atît de perfectă încît, o vreme, chiar am avut remuşcări: oare nu cumva am vreun rol (mă întrebam eu) în această dereglare a termometrelor, care face ca la Nord de Bucureşti (de unde plecasem) să fie mai cald decît la Sud de Madrid (unde ajunsesem)? În fine, spre uşurarea mea, mai multe meteoroloage de la TV au spus, totuşi, că n-aş avea nici un amestec şi au dat vina pe frontul anticiclonic etc.

Ceva mai relaxat, am fost atent la autostrada ce uneşte Madridul de oraşul Ciudad Real, în a cărui universitate urma să ţin o conferinţă (într-una dintre săptămînile următoare o să vă vorbesc despre ea – nu despre conferinţa mea, ci despre universitatea lor). Gentilul meu însoţitor – dl Liviu Popa, unul dintre cei mai buni consuli pe care România i-a avut (şi sper să-l păstreze) în Spania – mi-a atras atenţia asupra faptului că, imediat după ce am ieşit din Madrid şi am luat drumul Castiliei-La Mancha, aproape că rulam singuri pe autostradă. Rar cînd mai depăşeam sau ne mai depăşea vreo maşină. Or, problema nu e că spaniolii n-ar avea autoturisme – ci că au o reţea de drumuri foarte bună! După modesta mea opinie, aş putea spune chiar excelentă. Efigia şi mîndria provinciei spre care mergeam este – bănuiţi – Don Quijote, celebrul personaj al lui Cervantes Saavedra. Ei bine, pe vremea lui Cervantes (a doua jumătate a secolului al XVI-lea), drumurile de pe meleagurile lui dacă erau o ţîră mai bune decît drumurile de prin România de-atunci (dar n-aş băga mîna-n foc). Azi, autostrăzile Spaniei sînt printre cele mai lungi şi mai ramificate de pe continent. În plus – spre deosebire de dragele noastre verişoare latine Franţa sau Italia –, autostrăzile spanioleşti nici nu te taxează la fiecare sută de kilometri (aproape 80% din reţeaua autorutieră iberică e lipsită de taxe).

Cum se explică această reuşită? Prin măcar două aspecte: primul e acela că Spania a reuşit admirabil să folosească fondurile europene la care a fost îndreptăţită după 1986 – anul intrării în Europa Unită – şi a investit serios în ceea ce-i lipsea, adică în infrastructură (pentru un neam printre ale cărui simboluri se numără mai sus amintitul cavaler deprins a se lupta cu morile de vînt, e oarecum ciudat că nu au construit şi ei terenuri de sport în pantă!). Iar al doilea aspect, tot cvasi-istoric, e acela că generalul „El Caudillo“ Franco, dictatorul Spaniei de pînă în 1975, cu multele lui defecte, măcar a lăsat la finalul regimului său planurile unei infrastructuri ce a şi fost materializată imediat ce au început să curgă banii europeni. E ceva diferenţă faţă de România, în care „El Caudillo“ Ceauşescu n-a priceput niciodată la ce-s bune autostrăzile (Ştefan Andrei îmi povestea că a fost de faţă la o discuţie între Nicu şi Nicolae Ceauşescu; fiul spunea că ar fi bună o autostradă de la Bucureşti la Constanţa, iar tatăl răspundea: „Ca să ce, mă?! Ca să ajungi tu mai repede la mare?“). La noi, totuşi, Ceauşescu nu poartă toată vina; chiar şi în vremurile recente am avut un preşedinte care iniţial spunea că nu vede rostul autostrăzilor, iar azi se întreabă (alături de noi) de ce nu le avem.

Dacă Spania e bine unită de drumurile ei naţionale şi europene, în schimb are probleme reale şi vechi de secesiune cu două provincii mai rebele: Ţara Bascilor şi Catalonia. Acum vreo cîţiva ani, eram într-un mic restaurant din oraşul basc Bilbao, pentru o gustare în care o caracatiţă drăgălaşă înota într-un sos negru, şi comentam cu patronul respectiv pe teme fotbalistice (pe un perete avea un poster cu echipa Atlético Bilbao). „Dar pe regele Spaniei de ce nu-l aveţi în tablou?“ – am întrebat eu, şi nu vă pot spune ce a fost atunci la gura patronului. Azi, cum am ajuns la Ciudad Real, toate dezbaterile TV analizau recentul vot din Catalonia (25 noiembrie a.c.), în care alianţa Convergència i Unió condusă de liderul cu agendă separatistă Artur Mas a obţinut, totuşi, mai puţine voturi decît spera. Din acest punct de vedere, criza economică suflă în pînzele separatiştilor.

La fel cum şi eu mi-am suflat în palme pînă ce, în fine, am ajuns într-un hotel în a cărui pivniţă de vinuri mă aşteptau... oare ce?... oare cine? (va urma)

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.