Obama şi zece mahomedani (nu prea) mititei
Nu e în intenţia mea de o oferi un pronostic referitor la cine va cîştiga preşedinţia Americii în noiembrie a.c.; competiţia pare a fi, în acest moment, strînsă (cu un uşor avantaj pentru preşedintele în funcţie, Barack Obama, faţă de contracandidatul Mitt Romney). E interesant de văzut cum se vor proiecta cei doi faţă de una dintre cele mai mari provocări geopolitice ale prezentului: redeşteptarea lumii arabe şi prefigurarea Islamului politic drept factor ce nu mai poate fi evitat.
La începutul Primăverii Arabe, în ianuarie 2011, SUA (ca şi noi toţi) au fost prinse nepregătite. La debutul mandatului său, în ianuarie 2009, Barack Obama dorise să impună un suflu nou în relaţiile Americii cu lumea islamică (preponderent arabă) – ceea ce părea a fi necesar, după administraţia lui G.W. Bush. Discursul pe care Obama l-a ţinut, pe 4 iunie 2009, la Universitatea din Cairo s-a dorit a fi istoric – şi a fost materializarea unei promisiuni pe care el o făcuse în campanie: de a se adresa lumii islamice la ea acasă (şi Egiptul chiar era, în acel moment, un stat-far al lumii arabe – mai ales că era condus de un preşedinte, Hosni Mubarak, cu a cărui administraţie SUA aveau relaţii privilegiate). Un nou început se numea discursul lui Obama de la Cairo şi, prin toate frazele sale, el relua o promisiune pe care noul preşedinte o făcuse, în numele SUA, încă de la inaugurare: aceea de a întinde mîna tuturor celor ce descleştează pumnul (cu trimitere la unele state-problemă, inclusiv islamice).
Realitatea din 2009, în lumea arabă, nu mai e similară cu cea din 2012. Pe scurt, iată zece din coordonatele politicii preşedintelui Obama la acest capitol: 1) el a încercat resetarea relaţiilor dintre lumea occidentală (id est americană) şi cea islamică, plecînd de la valorile comune (precum respectul fiecăruia pentru propria sa religie, valorizarea păcii şi a familiei etc.); 2) ca şi alţi preşedinţi anteriori, Obama s-a declarat şi el în favoarea existenţei unui stat palestinian, dar drumul pînă acolo rămîne complicat rău; 3) B. Obama a propus guvernului de la Tel Aviv suspendarea implantării de noi colonii în Cisiordania – ceea ce a condus la o relaţie mai curînd rece cu premierul israelian Benjamin Netanyahu; 4) la începutul lui mai 2011, uciderea lui Osama Bin Laden a fost considerată o victorie a Americii – şi a administraţiei Obama. Numai că, imediat, 5) au început polemicile referitoare la relaţiile dintre SUA şi Pakistan, mai ales după ce a devenit evident că administraţia Obama a încurajat atacurile (în Afganistan şi Pakistan) cu aparatele de luptă drone într-o măsură mai mare decît o făcuse predecesorul său Bush Jr.; 6) după începutul Primăverii Arabe, SUA au avut, cum spuneam, un start ezitant. Unii dintre liderii din regiune – precum libianul Muammar Gaddafi – erau inamici „clasici“ ai Americii (chiar dacă între timp se mai „cuminţiseră“); dar alţi lideri erau parteneri privilegiaţi – precum egipteanul Hosni Mubarak, văzut la Washington (şi în UE) drept un pilon al stabilităţii în regiune. Prin voinţa popoarelor lor, aceste regimuri au căzut ca un castel din cărţi de joc – aducînd necunoscute pentru noi toţi. Apoi, 7) în timpul mandatului lui B. Obama armata americană s-a retras din Irak (aşa cum el promisese), dar problemele de acolo persistă, iar atentatele sînt la ordinea zilei; la fel 8) în ceea ce priveşte Afganistanul, de unde trupele SUA ar trebui să se retragă în 2014 şi există temerea că retragerea va conduce în anii următori la declanşarea unui autentic război civil; în primele opt luni ale anului 2012, în Afganistan s-au înregistrat 40 de decese ale unor soldaţi occidentali numai de pe urma atacurilor (unele sinucigaşe) din partea unor soldaţi din trupe afgane presupus a fi aliate! Mai departe: 9) dosarul nuclear al Iranului e încă nesoluţionat – şi persistă încă posibilitatea ca în următorul trimestru Israelul (cu acord american?) să dea o lovitură aeropurtată asupra centralelor nucleare iraniene – ceea ce, probabil, va conduce la redefinirea rapidă a liniilor de forţă din Orientul Mijlociu. În fine, 10) ultimul (cronologic) pe listă e dosarul sirian: spre deosebire de Libia lui Gaddafi, administraţia SUA nu s-a implicat în mod direct în sabotarea liderului sirian Başar Al-Assad – deşi susţine deschis plecarea acestuia de la conducere. Din acest punct de vedere (vezi The Economist, 4 august a.c.), SUA şi alte state (cum ar fi Rusia lui Putin – care-l apără încă pe Al-Assad) au acelaşi interes prevalent: acela ca la conducerea noii Sirii, de după Al-Assad, să nu vină un guvern care să exporte o ideologie a Jihadului în ţările vecine (Irak, Iordania sau Liban).
Ce face în ultimul timp Mitt Romney? A vizitat trei state: Marea Britanie, Polonia şi Israelul. Deşi „traducerea“ e clară, probabil că vom mai avea ocazia să discutăm despre el.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
