Noua Cruciadă rulează la cinematograf
La capitolul „băieţi cu care nu e bine să te pui“ preferatul meu, pînă mai ieri, era Bruce Willis – dat fiind că Die Hard 2 (1990) rămîne, în mintea mea, un film de referinţă al genului. Dar iată ca Liam Neeson vine tare din urmă – şi, cînd spun tare, mă refer la o conotaţie pe care îndeobşte filmele de tip shoot them all nu o au. În filmul Taken 2 (tradus la noi Teroare la Istanbul), Neeson, în rolul unui fost CIA-ist pe nume Mills, într-adevăr împuşcă (legitim) cam tot ce prinde. Dar problema chiar aceasta este – ce anume prinde el în bătaia pistolului? Răspuns: un clan de musulmani puşi pe rele.
Pentru ceea ce vreau să vă spun aici, nu contează dacă aţi văzut sau nu filmul. Probabil că o să-l vedeţi, cîndva. Nu contează nici dacă aţi văzut Taken, filmul de debut al seriei (din 2008): e suficient dacă vă voi spune că acolo, cu cîţiva ani în urmă aşadar, fiica adolescentă a ex-CIA-istului Mills/Neeson era răpită, la Paris, de o bandă de musulmani provenind din Albania, a căror intenţie mîrşavă este s-o livreze unui bordel specializat în virgine. Vă cam imaginaţi de ce era în stare Mills/Neeson pentru a-şi salva fata. Pe urmele lui, curge sîngele-n draci. Nu scapă unul viu din toată gaşca de proxeneţi.
Numai că proxenetul-şef din Taken are un tată în Albania, care jură răzbunare – şi aici începe Taken 2. Din toate punctele de vedere, noul film este perfect de incorect politic. Cred că şi chemarea papei Urban al II-lea, din 1095, la prima Cruciadă, avea un ton mai gingaş. N-o să vă povestesc pelicula aici. Ci doar vă sugerez o cheie de lectură atît de izbitoare şi de evidentă încît, cu sau fără voia regizorului & scenaristului, pare de-a dreptul geopolitică.
Prima chestie: pus faţă în faţă cu tatăl albanezo-musulman decis să se răzbune, iudeo-creştinul Mills/Neeson are din start un dezavantaj major: el are o singură fiică (şi încă una relativ zgubilitică, care nu pare a fi învăţat mare lucru din prima răpire), pe cînd albanezul are trei băieţi (dintre care, e drept, unul e mort) plus un întreg clan în spate. Relaţia creştinului cu propria fiică e una contorsionată: ca (aproape) orice occidental, el e divorţat, iar fata – deja un clişeu în industria cinematografică – încearcă să-i reapropie pe părinţi. Pe străzile şi prin gangurile unui oraş suprapopulat, în care se aud mai ales chemările la rugăciune ale muezinilor, occidentalul trebuie să-şi apere fiica şi fosta soţie – aceasta, în timp ce musulmanul pune o întreagă reţea de killeri pe urmele lor. Citiţi puţin datele demografice ale lumii occidentale vs lumea musulmană şi o să vedeţi – ce surpriză! – unde bate filmul.
A doua chestie: Turcia nu iese deloc bine din acest film, deşi peisajele oraşului Istanbul sînt superbe. Rezultă din tramă că poliţia turcă este coruptă (Mills/Neeson nici nu apelează la ea, ci doar se mulţumeşte să omoare un poliţist trădător şi să le tamponeze n-şpe maşini), după cum la fel de corupţi par a fi şi unii din personalul hotelului unde familia Mills abia trăsese. În mod (prea) evident, numitul Mills/Neeson nu are şi nu-şi găseşte nici un sprijin local în acest oraş – şi, pînă nu-şi înfige fiica în curtea ambasadei SUA (vedeţi filmul şi veţi înţelege ce vreau să zic), nu e deloc liniştit în ceea ce o priveşte.
A treia chestie: e drept că, pe hartă, Albania şi Turcia nu au o frontieră comună – doar că, în film, acest detaliu nu mai contează. Mafioţii albanezi musulmani trec de graniţa Turciei ca prin brînză – ba chiar, la o privire şi mai incorectă politic, cineva ar putea trage concluzia că ofiţerul turc de frontieră le dă drumul dintr-un fel de solidaritate islamică – deşi respectivii au nişte figuri într-atît de dubioase încît ele însele aproape că se cer, singure, la zdup. Cineva care stătea în cumpănă referitor la oportunitatea aderării Turciei la UE şi care vede, în acest film, cît de varză e graniţa turcă, s-ar putea să devină brusc euro/turco-sceptic.
În fine, al patrulea mesaj furnizat: musulmanul albanez rămîne, pînă în ultima clipă, un mincinos parşiv criminal ipocrit şi mîrşav. În climaxul filmului, occidentalul Mills/Neeson – care se cam săturase de cît sînge mahomedan cursese pe pereţi şi pe podele – îi propune şefului clanului să îngroape amîndoi securea războiului (deşi la fel de bine putea să-l şi omoare, pentru că avea motive berechet). Prins cu mîţa-n sac (şi neînarmat), albanezul admite să facă pace. Numai că, imediat ce occidentalul întoarce spatele, musulmanul dă să tragă. Chit că parşivul se alege cu gîtul rupt, probabil că vom avea şi un Taken 3 – pentru că, nu uitaţi, tatăl albanez mai are încă doi fii în viaţă.
Rog pe oricare dintre dumneavoastră să-mi demonstreze că altul este mesajul filmului şi că doar mi s-a părut a vedea cele de mai sus. Dacă poate.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
