Patriotismul la români

- în anul 2013 A.D. şi la 20 de ani de Dilema Veche -

Ideea de a scrie despre patriotismul românesc astăzi a plecat de la interviul lui Andrei Pleşu din publicaţia Adevărul. Un interviu pe care l-am citit cu plăcere şi cu oarecare amărăciune. De asemenea, mărturisesc că sînt de acord cu cea mai mare parte a concluziilor de acolo. Dar nu cu toate. Motiv pentru care am cerut îngăduinţa de a-mi publica în Dilema veche opinia personală despre patriotismul la români, din păcate, din ce în ce mai puţin prezent.

Dacă am pleca de la definiţia patriotismului, sentimentul de dragoste faţă de patrie şi popor, statornicit în cursul istoriei, conform dicţionarului DEX, am spune că astăzi acest concept nu mai exită. Societatea postcomunistă a moştenit mai degrabă conceptul individualist de acces la patriotismul ieftin şi aparent, ca mijloc de manipulare al celor mulţi, pentru satisfacerea orgoliului şi saţietăţii personale, în obsesia de a fi mai presus de majoritate.

Individualismul mascat a devenit caracteristica societăţii româneşti de astăzi, iar cuvinte precum patrie sau dragoste, în sensul profund, stîrnesc mai degrabă amuzamentul în discuţiile inviduale şi, mai mult, ironia şi dispreţul în prezenţa unei audienţe extinse. Pentru cei „dotaţi“ cu un asemenea talent, perspectivele se anunţă extrem de favorabile în societatea contemporană. Totuşi, dincolo de noi, într-o lege divină a echilibrului, atunci cînd laşi loc unor asemenea personalităţi să-şi cultive aceste „sentimente“, trebuie să conştientizăm şi perspectiva notei de plată, cînd mediocritatea şi superficialitatea reprezintă răsplata pe care societatea şi-o primeşte de la „construcţia“ propriilor lideri.

Şi atunci cauţi o altă lume, deocamdată, o lume a românilor departe poate de lumea cvasipatriotismului trăită astăzi. Plecînd tot de la definiţia patriotismului „statornicit în cursul istoriei“, încerci să identifici acel univers în care descoperi alte resurse dincolo de mîndria şi egoismul individual, transpuse astăzi într-o fantomatică şi iluzorie formă de artă. Ce ne mai desparte acum, în compartamentul propriu din societatea postcomunistă, de „gloria“ fanariotă? Am să dau un singur exemplu...

O zi banală în traficul de astăzi în care respectul faţă de ceilalţi şoferi este nul, în care eu ca individ sînt cel mai grăbit, ignorîndu-i pe ceilalţi, am cel mai bun bolid şi-l urăsc de moarte pe cel care îmi taie faţa în secunda următoare; deşi, personal, practic constant acelaşi obicei.

Iertăm totuşi şi avem uneori chiar un sentiment de admiraţie doar faţă de cel care se strecoară subit în faţa noastră, posesor al unui specimen auto foarte-foarte special.

Pe uliţele înnoroite ale satului românesc fanariot la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, caleaşca boierului fanariot accelera la trap atunci cînd ţăranul român se retrăgea discret din calea stăpînului. Stropit de noroi pînă la cap, ţăranul, în umilinţa lui, privea cu admiraţie la boierul, care totuşi îl băgase în seamă (A. D. Xenopul în Istoria Românilor). Ce ironie? Oare liderii de astăzi vor fi peste ani mai diferiţi în cărţile istoriei? În lumea unora dintre noi sigur că nu, în lumea lor – probabil că da. Însă istoria, dincolo de un punct, este mai corectă decît omul.

Şi atunci identific o lume românească paralelă. O lume proprie…

În faţa românismului ieftin de astăzi, prefer patriotismul gigantic al lui Iorga, pe care alţii – şi nu liderii români de astăzi – l-au comparat cu Voltaire, prefer arta subtilă românească a lui Brâncuşi, prefer jertfa în numele credinţei româneşti a lui Brâncoveanu, muzica satului românesc a lui Enescu, fiziologia dincolo de percepţia umană a lui Paulescu, admiraţia şi respectul marii familii a Cantacuzinilor faţă de acest popor, geniul financiar al lui Carada, forţa, curajul şi echilibrul Brătienilor, mistica transpusă în ştiinţă a lui Crainic, psihologia spiritului românesc la C. Motru, dragostea necondiţionată faţă de acest neam al lui Arsenie sau credinţa profund ortodoxă a lui Steinhardt.

Tot printr-o lege divină a echilibrului au apărut oameni care au schimbat istoria. Nu întîmplător am ales anii fanarioţilor care au încercat să strecoare elenismul în cultura românească. Şi totuşi contrar, în acei ani, cînd omul simplu privea dezarmat la trecutul marilor voievozi, o generaţie de tineri trimişi la studii în străinătate au ales altceva; şi la doar cîţiva zeci de ani distanţă a apărut o generaţie dedicată patriotismului autentic. Motiv pentru care eu unul cred cu toată fiinţa mea că o asemenea generaţie se poate naşte oricînd. (L. P.)

Foto: L. Muntean