1 decembrie 1918 - şi ce a urmat
Unirea României mici cu Basarabia, Transilvania şi Bucovina, în cursul anului 1918, a fost rezultatul unui amestec de şansă istorică şi de încăpăţînare politică naţională în sensul bun al cuvîntului.
După 1 decembrie 1918, România mare avea o suprafaţă de 295.000 de km2 şi o populaţie de 16,5 milioane de locuitori. Dar această creştere venea cu un preţ: pentru prima dată în istoria sa, statul român trebuia să gestioneze un procent semnificativ de minorităţi: ruşii, ucrainenii şi găgăuzii din Basarabia şi Bucovina, ca şi maghiarii sau germanii din Transilvania sau Banat nu vorbeau limba statului pe teritoriul căruia urmau să trăiască. Între noile provincii ale României existau deosebiri de cultură politică. În Transilvania, conştiinţa civică era mai pronunţată, în timp ce în Basarabia politica de rusificare menţinuse cetăţenii într-o stare de înapoiere socială.
Problemele noii Românii abia începeau. La cîteva săptămîni după unirea cu Transilvania, muncitorii din Bucureşti au inundat Calea Victoriei într-o puternică manifestaţie. Temîndu-se de o contaminare cu idei provenind din Rusia bolşevică, Guvernul Ionel Brătianu a reprimat protestul (100 de morţi, cîteva sute de răniţi). Peste cîteva zile, în ianuarie 1919, minerii din Valea Jiului au intrat în grevă (peste 12.000 de participanţi). La începutul verii 1919, 20.000 de muncitori de la CFR au declanşat o grevă ce a durat trei săptămîni. Erau doar semnele prime ale unor agitaţii sociale ce vor marca serios atmosfera anilor ’20 şi ’30.
Pe de altă parte, trebuie spus că guvernele României aveau motive pentru a fi suspicioase în privinţa acestor manifestări. La începutul lui martie 1919, la Moscova a luat naştere Internaţionala a III-a Comunistă, sau Cominternul, organizaţie transnaţională aflată sub control bolşevic, girată de ideile lui Lenin (ulterior, Stalin). În anii ’20 şi ’30, Cominternul a jucat un rol nefast în istoria Europei – şi, ca atare, şi în istoria noastră.
La începutul lui martie 1919, în ciuda protestelor unor vîrfuri ale Bisericii Ortodoxe, guvernul decidea trecerea ţării la calendarul gregorian, propriu lumii occidentale: data de 1 aprilie pe stil vechi devenea 14 aprilie pe stil nou. Nu era numai o schimbare de formă, ci era mai ales o declaraţie de intenţii privind integrarea deplină în modernitatea de tip european.
În noiembrie 1919, cetăţenii României Mari treceau primul lor examen politic comun: au avut loc alegeri pentru Camera deputaţilor şi Senat, pentru prima dată pe baza votului universal. Participarea maghiarilor, a saşilor şi şvabilor din Transilvania era un semn de speranţă. Din păcate, în deceniile 3 şi 4 minoritatea maghiară a ales calea pasivităţii politice şi a boicotat alegerile următoare. Politica minorităţilor – mai cu seamă cea maghiară şi cea rusofonă – a rămas, în toată perioada interbelică, un punct vulnerabil al statului român.
Tensiunile etnice din România nu erau decît ecoul unei crize majore ce avea loc în Vestul şi în Estul României. La Răsărit, Rusia trecea prin ravagiile unui război civil între bolşevici şi partizanii regimului ţarist. La Apus, în Ungaria, în martie 1919, sub impulsul ideilor leniniste, o armată de comunişti locali a proclamat o Republică a Sfaturilor (sovietelor) iar apoi a trecut la atacarea armatei române din Transilvania. Luptele s-au declanşat la începutul verii 1919, iar la finalul lui iulie cîteva corpuri ale armatei române au pornit o ofensivă ce avea să ducă, pe 4 august 1919, la ocuparea Budapestei. Acest eveniment, pe care România nu-l dorise, a alterat şi mai mult relaţiile cu statul maghiar, în deceniile interbelice.
Principalul eveniment de după Marele Război a fost Conferinţa de Pace de la Paris (ianuarie 1919 - iunie 1920). România s-a numărat în rîndul statelor învingătoare, dar delegaţia ţării a trecut prin momente de tensiune. Totuşi, la finalul conferinţei, unirea noilor provincii cu statul român era recunoscută pe plan internaţional. România Mare trecuse primul său mare examen european.
Lovitura finală pentru România Mare n-a venit din interior – ci din afară. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial a găsit România din nou izolată între vecini animaţi de pofta revanşei: Uniunea Sovietică, Ungaria, chiar şi Bulgaria. Regimul carlist dădea, în 1938, aproximativ 25% din buget pentru înarmare, dar România nu putea face faţă unui război simultan în Est şi în Vest. Pe 14 iunie 1940, armata lui Hitler intra în Paris, iar Franţa – principalul aliat al României – capitula. În acel moment, soarta României Mari era pecetluită.
(din scenariul TV-documentarului Un secol pentru România, difuzat de TVR1)
Adrian Cioroianu este istoric.
