Acum 94 de ani: umilinţă şi extaz

Anul 1918 va rămîne, probabil în toată istoria neamului nostru, anul cel mai paradoxal. Cu greu se pot imagina, la distanţă de cîteva luni, atîtea evenimente şi stări mai contradictorii. Drumul de la agonia şi pînă la extazul unui întreg neam a avut nevoie de doar două trimestre.

Pe 5 martie acel an, la Buftea – lîngă Bucureşti –, România era obligată să semneze un tratat preliminar de pace cu Puterile Centrale, împotriva cărora luptase pînă atunci. România fiind considerată învinsă, condiţiile acestui tratat (impuse de ministrul de Externe de la Viena, Ottokar von Czernin) erau dure: urma să cedăm Dobrogea pînă la Dunăre în favoarea Bulgariei, iar pe linia Carpaţilor suportam rectificări de frontieră în beneficiul Austro-Ungariei. Cîteva săptămîni mai tîrziu, pe 27 martie 1918 (stil vechi) sau 9 aprilie (pe stil nou), provincia dintre Prut şi Nistru, prin reprezentanţii săi legitimi, vota în Sfatul Ţării de la Chişinău revenirea Basarabiei în graniţele României. După 106 ani de la anexarea acestei provincii de către Rusia ţarilor, Basarabia românească putea spera la un nou viitor.

Adevărul este că atît Germania, cît mai ales Austro-Ungaria, în acele momente, au fost încîntate de unirea Basarabiei cu România şi chiar au încurajat-o, prin declaraţiile lor publice. Cum se explică acest lucru? Cele două puteri sperau ca, extinzîndu-se spre Est şi unindu-se cu Basarabia, România să se consoleze şi să abandoneze gîndul pentru care intrase în Marele Război – acela de a recupera Transilvania. Pe 7 mai 1918, noul stat român, cu graniţele lărgite aşadar către Est, prin guvernul său, semna la Bucureşti un dezastruos tratat de pace cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia (adică definitivarea tratatului preliminar de la Buftea, de mai sus). Armata română urma să fie demobilizată şi redusă la opt divizii însumînd circa 30.000 de soldaţi, Germania avea să aibă monopolul asupra petrolului, agriculturii şi silviculturii din România, 5.600 de km2 de pe linia Carpaţilor urmau să fie cedaţi Austro-Ungariei, iar Dobrogea intra în componenţa Bulgariei vecine. Greu de imaginat umilinţă mai mare – şi, cu toate acestea, guvernele de la Berlin, Viena şi Sofia erau convinse că România o va accepta şi se va mulţumi cu recîştigarea Basarabiei.

În fapt, regele Ferdinand I-ul al României nu a contrasemnat niciodată acest tratat – drept care el rămîne un foarte interesant document istoric, dar, din punct de vedere juridic, a fost nul. Şansa României s-a jucat însă pe frontul de Vest al Primului Război Mondial – unde victoriile din luna august 1918 ale alianţei anglo-franco-americane vor împinge Puterile Centrale într-o teribilă criză.

În jurul României, istoria intra din nou în efervescenţă. De la Paris, prim-ministrul Franţei, Georges Clemenceau, a trimis un mesaj secret către regele Ferdinand al României şi către omul politic, fost şi viitor premier, Ion I.C. Brătianu: pe 22 octombrie 1918, Clemenceau le dezvăluia celor doi planurile de atac ale armatei franceze la Dunăre şi le sugera să profite de moment pentru a intra din nou în război, alături de Antantă. Este ceea ce România va face, peste două săptămîni: pe 6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman îşi dă demisia, iar regele îl însărcinează pe generalul Constantin Coandă să formeze o nouă echipă ministerială, a cărei sarcină urma să fie remobilizarea generală şi retrimiterea trupelor peste Carpaţi, în Transilvania. Două zile mai tîrziu, pe 8 noiembrie, divizia a 8-a a armatei române intra în Bucovina, pentru a pune capăt debandadei şi jafurilor făcute de soldaţii ucrainieni ce se întorceau de pe front în dezordine. Iar pe 9 noiembrie guvernul României adresa un ultimatum trupelor germano-austro-ungaro-bulgare ce se aflau pe teritoriul ţării, cerîndu-le să părăsească România în 24 de ore.

În noaptea de 10 spre 11 noiembrie 1918, România declara din nou război Puterilor Centrale, iar cursa pentru Transilvania începea iarăşi. De această dată, pentru prima oară în istoria recentă, statul român avea prima şansă.

Şi astfel s-a ajuns la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, cînd 1228 de delegaţi, întruniţi în sala Caseinei din oraş, au decretat „unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România“; în afara sălii, pe un tăpşan numit Cîmpul lui Horea, 100.000 de participanţi – din toate colţurile Transilvaniei şi Banatului – aveau să aclame ore în şir la aflarea rezoluţiei de unire. România Mare lua naştere: cu Dobrogea şi cu Basarabia, cu Bucovina, cu (ulterior) parte din Banat şi cu Transilvania, noul stat român îşi extindea autoritatea asupra a 295.000 de km2 şi unei populaţii totale de 16 milioane şi jumătate.

Nimic din toate acestea nu s-ar fi crezut posibile cu doar şase luni mai devreme.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.