De ce lui N. Ceauşescu nu-i plăceau benzile desenate
Din nefericire, răspunsul exact la întrebarea de mai sus l-ar putea da doar N. Ceauşescu – dar nu mai e cazul. Din fericire, putem şi noi intui cîte ceva din raţiunea acestei suspiciuni – cunoscînd cît de cît personajul şi mai ales cunoscînd banda desenată românească a acelor ani.
Pentru că situaţia e cu totul paradoxală. Pe de o parte, perioada cea mai bună pentru consumatorii de BD din România aceasta a fost: cea de la cumpăna anilor ’60-’70. Revistele franţuzeşti pentru copii Vaillant (ulterior Pif Gadget) erau de vînzare la chioşcurile noastre de ziare – în virtutea faptului că erau editate de Partidul Comunist Francez –, iar autorii români de BD aveau la dispoziţie cel puţin trei reviste autohtone în care puteau publica: Cutezătorii (apărută în 1967, ca săptămînal, continuatoare a pînă atunci lunarului Cravata roşie, ex-Scînteia pionierului) şi revistele pentru copii mai mici Luminiţa şi Arici-pogonici (ultima avea să-şi schimbe apoi titlul în Şoimii patriei). În anii despre care vorbim, Cutezătorii oferea săptămînal pînă la trei planşe de BD (povestiri istorice, science fiction, poliţiste etc.) de bună calitate, graţie unor autori comparabili cu cei din Occidentul vremii. În condiţiile în care revista (plus echivalentul în limba maghiară, numit Jobarat) atingea un tiraj de peste 300.000 de exemplare, un autor de BD publicat în Cutezătorii cîştiga între două şi patru mii de lei pe lună – ceea ce depăşea cu mult salariul unui inginer dintr-o fabrică a timpului. Aceasta a fost jumătatea plină a paharului. Cealaltă jumătate s-a golit tot în timpul lui N. Ceauşescu: spre sfîrşitul anilor ’70, săptămînalul Pif Gadget sau lunarul Rahan pătrund tot mai greu şi mai rar în România (despre alte produse BD occidentale nici nu poate fi vorba), iar schimbarea cea mai dramatică are loc la nivelul revistelor autohtone – Cutezătorii îşi reduce numărul de pagini, drept care banda desenată va fi invariabil exilată pe ultima copertă a revistei.
Culmea este că avem şi atestarea documentară a faptului că Ceauşescu nu pricepea nimic din BD (e limpede că nu citise aşa ceva în copilărie, iar în tinereţea lui revoluţionară nici atît). Cu ocazia unei şedinţe a secretariatului CC al PCR din 18 octombrie 1977, la punctul dedicat propunerilor privind presa pentru preşcolari, şcolari şi pionieri, Ceauşescu era intrigat de numele unei reviste ce urma să apară (Ce e cu numele ăsta, Minitehnicus? E în limba latină? – spune „geniul Carpaţilor“. Îi învăţăm pe copii de mici să nu-şi respecte propria limbă?), după care priveşte în răspăr paginile de BD şi spune: Aţi păstrat toate caricaturile pe care le aveaţi şi înainte. Acesta e adevărul: Ceauşescu credea că banda desenată e doar o înşiruire de caricaturi – şi nimic mai mult (în ianuarie 1990 revista Cutezătorii şi-a schimbat numele în Universul copiilor – dar moartea, peste cîţiva ani, a redactorului-şef Ovidiu Zotta, plus economia de piaţă în formare aveau să pună cruce publicaţiei).
În linii mari, acest amestec de nostalgie şi stupoare în legătură cu acele timpuri a fost unul dintre subiectele în jurul căruia s-a desfăşurat recent (21-23 septembrie a.c.) cel de-al XXII-lea Salon Internaţional al Benzii Desenate de la Constanţa. Ca de obicei, Alliance Française – Constanţa (directoare Aneta Puşcaşu) şi Muzeul de Artă din oraş (directoare Doina Păuleanu) au fost gazde perfecte şi susţinătoare empatice ale mişcării. Ambasada Franţei şi delegaţia Wallonie-Bruxelles la Bucureşti au fost şi ele alături de bedefili; cel care ne-a adunat încă odată a fost inimosul animator & istoric al BD-ului românesc Dodo Niţă. Şi aşa se face că soarele (de după cîteva zile cu nori) al Constanţei, precum şi multele pasiuni comune, au luminat temele în jurul cărora au brodat amintiri (şi/sau au expus planşe) Puiu Manu, Vintilă Mihăescu, Radu Marian, Şerban Andreescu (artişti-desenatori la fostele Cutezătorii/Universul copiilor), invitaţii Antonio Cossu (Belgia) şi Paul Laffont (Franţa), Marius Leştaru (scenarist), alături de artişti din noua generaţie a BD-ului naţional: Octav Ungureanu, Valentin Sava, Laurenţiu Butuc, Eduard Vişan sau Alex Talambă – ultimul, cu trei albume scoase în 2011-’12, dintre care unul (dedicat Primăverii arabe din Tunisia) la editura franceză specializată Casterman.
Ca un detaliu: veterani ai genului precum domnii Manu sau Mihăescu au găsit repede repere comune cu domnii, doamnele şi domnişoarele (unele/unii, abia trecute/trecuţi de 20 de ani) din peisaj. Cum am mai spus-o şi altădată, e ceva misterios în această bandă desenată: născîndu-se în copilărie, o asemenea pasiune – pentru foi desenate terminate de regulă cu un enigmatic (va urma) – prelungeşte pesemne tinereţea celor care-o gustă.
De i-ar fi plăcut BD-ul, cred că nici Ceauşescu nu sfîrşea ca o ţintă-piept blegită de gloanţe.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
