Iurie Darie la televizor

Unele dintre primele mele amintiri legate de televizor au legătură cu un bărbat simpatic foarte, care, nu ştiu prin ce minune, desena şi vorbea în acelaşi timp – ceea ce pentru unul ca mine, care în probleme de desen mereu a avut două mîini stîngi, reprezintă un mister (cum e posibil aşa ceva?!) chiar şi azi, cînd mi-aduc aminte.

Televizorul era unul mare, aflat pe patru picioare lungi şi fine; cred că numele lui era Cosmos. Imaginea era alb-negru, bineînţeles. Anii erau ’70, spre începutul lor. Amintirile mi-s neclare – dar tot ce mi-e clar în momentul de faţă este că bărbatul acela era Iurie Darie.

În acel program de dimineaţă pentru copiii generaţiei post-decret, Iurie Darie era un fel de amfitrion cald şi vesel. Spunea, probabil, un fel de poveşti acolo – iar din cînd în cînd punea mîna pe un fel de cărbune şi desena ceva pe nişte planşe mari de hîrtie. Nu-mi mai aduc aminte dacă era singur sau era însoţit – am senzaţia că mai era cineva cu el (cumva o femeie tînără, cu voce de copil, pe care mai apoi, ani la rînd, am auzit-o la Teatru radiofonic? Nu ştiu, s-ar putea să confund). Pesemne că duminica dimineaţa era emisiunea respectivă. Pe vremea aceea, TVR sub comunism era încă o chestie promiţătoare şi din multe puncte de vedere spectaculoasă – asta în cazul în care Mannix, UFO sau varietăţile de sîmbăta seara încă vă mai spun ceva.

Să fi şi cîntat Iurie Darie în acele dimineţi? N-ar fi imposibil – în definitiv, nu trebuie să fii Caruso pentru a fi pe placul unor copii. Dar ce ştiu sigur: de vorbit, vorbea şi de desenat, desena frumos în cărbune. Iar dacă mi-aduc aminte de acele dimineţi este pentru că omul transmitea o stare de bine – sentimentul tonic (şi din ce în ce mai rar, azi) că la televizor pot să apară nişte oameni frumoşi, care să dea vieţii un strop de culoare. Cam asta făcea Iurie Darie atunci, chiar dacă televiziunea, cum spuneam, era alb-negru.

La drept vorbind, Iurie Darie chiar a fost un bărbat bine – şi probabil că ar avea mai mult sens dacă ar scrie lucrul acesta vreo colegă de generaţie. Dar nu era o excepţie; în acea epocă a televiziunii şi cinematografului, cam toţi actorii care apăreau, cît de cît erau bărbaţi bine – de la Marcello Mastroianni şi Alain Delon şi pînă la Florin Piersic sau Ion Dichiseanu. Iurie Darie era din acelaşi soi. Doar că el mai avea ceva: un ce juvenil şi efervescent, un cocktail de virilitate şi de naivitate nu jucată, ci jucăuşă.

N-am aptitudini de istoric de teatru sau film, drept care nu voi aduce în discuţie rolurile lui de pe scenă sau de pe ecran. Tot ce pot spune este că am fost uimit că, în toate rememorările din aceste zile, rolul lui din seria comediilor cvasipoliţiste cu BD (Brigada Diverse...) a apărut inevitabil în prim-plan, ca o mare realizare. De acord, filmele sînt foarte cunoscute, încă mai smulg zîmbete şi, de dragul actorilor care apar acolo, aproape că pierdem din vedere scopul evident în care erau făcute. Cînd ai comori naţionale pe nume Dem Rădulescu, Puiu Călinescu sau Jean Constantin, ce mai contează că filmele erau un soi de propagandă? Cît despre Iurie Darie, avea el figură de ofiţer de Miliţie? Hai să fim serioşi! Dacă oameni de-aceştia ar fi avut miliţia regimului, comunismul n-ar fi căzut nici astăzi, iar Ceauşescu ar fi murit liniştit în patul lui, cu familia aproape.

Am adus în discuţie acele prime imagini televizate cu Iurie Darie pentru că, într-un fel, viaţa lui a rămas apropiată de TV şi mai către final. Nu am o mare plăcere în a discuta acest capitol. Nu-s convins că apariţiile din ultimii ani – mă refer aici la emisiunile-tabloid care l-au prezentat în fel şi chip – ar fi servit benefic legenda actorului despre care vorbesc. Aş înclina să cred că nu – dar nu mă pricep şi, poate, mă înşel. Aş fi mult mai tentat să văd aici rolul distructiv al televiziunii, pentru că există şi el. Un om bătrîn şi/sau bolnav nu e mai mult decît atît – oricare ar fi numele omului cu pricina. Există lucruri pe care e bine să le vedem şi există altele care trebuie să stea departe de orice ochi. Binele nu e totdeauna vizibil şi nici vizibilitatea nu este totdeauna bună. Dar, probabil, aceste scrupule ies din paradigma contemporaneităţii. Repet: nu am o expertiză serioasă în domeniu; tot ce fac este să-mi spun părerea.

Drept care, dincolo de rolurile lui de băiat bun de care fetele se îndrăgostesc cuminţi ele însele (de la începutul anilor ’60) sau de rolul ofiţerului suspect de şarmant din filmele mai sus amintite din decada următoare, dincolo de toate rolurile din teatru sau din epopei cinematografice, Iurie Darie îmi va rămîne în amintire prin acele apariţii din dimineţile alb-negru ale desenelor sale în cărbune.

Acest bărbat a fost un om frumos – cu menţiunea că nu era numai un chip, ci şi o prezenţă. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.