IERI CU VEDERE SPRE AZI

După cum probabil se ştie, noi, cei de la Dilema veche, sîntem plătiţi foarte bine. Eu, de exemplu, cu banii pe primele şase luni ale lui 2012 mi-am cumpărat un submarin galben – şi intenţionez ca din banii pe următoarele şase luni să-mi cumpăr un hotel pe nume California.

Nu cred că v-am mai spus acest lucru (oricum n-a venit vorba): fac parte dintre acei cetăţeni pentru care Delta Dunării e o întindere de apă, sălcii, ţînţari şi punct. Am tresărit cvasipatriotic, acum trei decenii, cînd revista pariziană Pif Gadget oferea ca premii, pentru concursuri, excursii în Delta românească; dar nu erau genul de concursuri pe care-aş fi visat să le cîştig.

„Adriano, te iubesc / Fără tine înnebunesc“, răsună de cum se duce căldura după-amiezii. Şi lumea ştie că Vasilică, văcarul satului, aduce cireada acasă. Vasilică s-a pripăşit în acest sat de cîmpie de vreo doi ani, venit de pe undeva de prin Moldova, după ce a luat toate satele la rînd.

La Mangalia, la început de august, unele doamne și domnișoare (topless sau nu) au un aer atît de ofensiv, încît Consiliul de Securitate al ONU ar trebui probabil să dea o rezoluție împotriva lor. Numai că ar trebui să vă așteptați la mai mult în aceste modeste rînduri, unde povestitorul privește mult deasupra nudităților marine.

Mă uit cu amuzament și tristețe la toată bălăcăreala noastră politică. Carevasăzică în anul de grație 2012 nu prea știm cîți am fost, cît am mai rămas, cîți am putea fi, recenzarea devine o poveste… Pe la noi, numărarea populației a fost mai totdeauna un lucru dificil. Mă refer aici la Moldova și Valahia, căci Transilvania a avut altă traiectorie.

În penultima zi de campanie pentru referendumul recent, două evenimente s-au suprapus perfect în timp: în două zone distincte din Bucureşti, partizanii preşedintelui Băsescu (într-o piaţă a oraşului) şi adversarii aceluiaşi (în altă piaţă) şi-au chemat susţinătorii – astfel că au împărţit ecranele televizoarelor pe din două.

Prin 1985, România Socialistă mă decora cu cravata roşie de pionier. Evenimentul, atît de important, nu se putea desfăşura în incinta şcolii, o banală clădire sătească. Tovarăşul director a ales să ne ducă pe toţi cei de 14 ani la Slănic Prahova.

Relativ recent, după moartea regretatului acad. Florin Constantiniu, numai ce primesc un telefon de la distinsa dnă Georgeta Dimisianu, redactor-şef al revistei Istorie şi civilizaţie. În paranteză fie spus, dna Dimisianu e printre oamenii cărora le poţi răspunde la telefon cu inima uşoară: e incapabilă să dea veşti rele.

Mai întîi fu Relu, bărbatul acela frumos, frumos... cu ochii albaştri ca marea şi rîsul sănătos şi molipsitor. L-a cunoscut într-o zi fierbinte de iunie, cînd trebuia să ajungă la examene. Făcea autostopul, la marginea satului, satul ăla pustiu pe unde nu treceau decît vîntul şi ţiganii, din cînd în cînd, cu ochii după ciordeală, în rest nimeni, nimeni...

În cursul lunii iunie a.c., în Germania, în oraşul Köln (sau Cologne, pentru cei ce iubesc apa de colonie No 4711), s-a petrecut următoarea întîmplare: o familie de religie islamică a dorit să opereze asupra micului lor fiu (relativ) nou-născut o circumcizie;

S-a trezit scăldată de soarele cald al primei zile de toamnă. Privi în jur cu mulţumire. Totul era atît de perfect că părea ireal: draperiile prinse în ciucurii lor, cearşafurile de damasc, bine apretate şi foşnitoare la atingere, culoarea covoarelor, calitatea bibelourilor, alinierea paharelor în vitrinele bine şterse de praf, cărţile aranjate de pe rafturi…

Am zărit-o repede, în îngrămădeala de acolo, dar o vreme n-am făcut nici gest şi nici mişcare spre ea – nimic în stare să-mi trădeze interesul. Nimeni nu e abil la 17 ani – şi nici eu, cu siguranţă, nu eram. În ceea ce-o priveşte, era frumuşică foc – şi, de veţi citi pînă la capăt, veţi afla că o chema Marcela, că avea părul lung, că mi-a atras atenţia imediat.

Mă aflu în Franţa de vreo patru luni. Şi pe aici au fost alegeri, şi legislative, şi prezidenţiale, şi dezbateri, şi dispute, dar au lipsit înverşunarea şi vehemenţa. Cetăţenii obişnuiţi îşi văd de treburile lor, de viaţa calmă şi ferice în care statul este colaborator şi susţinător. Exagerările politice, sau academice, româneşti nu interesează pe nimeni.

Cînd mă gîndesc la Nicolae Ceauşescu mă încearcă – de la o vreme – un sentiment de milă, şi acest lucru are directă legătură cu vara lui 1983. Pentru mine a fost o vară foarte frumoasă: tocmai dădusem examenul treptei a II-a la liceul meu de filologie-istorie, după care m-am dedat unei lungi vacanţe – ceea ce, la 16 ani, nu e tocmai greu.

De ceva vreme, întreaga dispută politica s-a mutat pe terenul fragil al cercetării. Ar fi fost poate bine să nu devină o miză politică, dar este o bună ocazie, pe care o vom rata cu siguranţă, de a face cel puţin un bilanţ, dacă nu o curăţenie atît de necesară. Aşa că mă irită ipocrizia noastră a tuturor. Brusc, am descoperit că în România se plagiază.

Joi, 21 iunie a.c. Dimineaţă. Căldură mare. Peste cîteva ore se împlineau 71 de ani de la atacarea URSS de către Hitler – dar nu la asta mă gîndeam pe cînd ieşeam din casă, cu ochii mijiţi de soare şi, în gură, încă purtînd aroma ceaiului cu bergamotă pe care-l băusem grăbit.

Habar nu am ce se întîmplă cu ţărişoara noastră, asta aş fi tentată să spun. Dar lucrînd atît de mult cu românii, cu românii trecutului, bineînţeles, ştiu că avem aşa un mare dispreţ pentru valorile prezentului şi aşteptăm moartea pentru a ridica statui şi veşnice pomeniri celor care ne-ar fi putut fi de folos pe pămînt şi în timpul vieţii.

Istoria s-a scris sub ochii noştri în Egiptul acestor luni, ca parte a unei tranziţii care – noi, în Estul Europei, o ştim – e mereu mai lungă decît se credea iniţial. Vreme de 30 de ani (din octombrie 1981), acest stat a fost condus, cu mînă de fier, de preşedintele Hosni Mubarak.

24 aprilie 1832 – pe rol, la judecătoria ţinutului Iaşi o serie de procese şi un număr mare de justiţiabili aşteaptă. Pricini diverse îi ţin legaţi de un timp al altora, zăbovind ore, zile, săptămîni, luni, ani, o viaţă pe la porţile tribunalelor, reclamînd o „dreptate“ greu de prins în cuvinte, greu de definit de limbajul grav al legilor.

Ca fan al aventurilor agentului 007, sînt iremediabil dezamăgit de scenariul debil după care, recent, cîţiva oficiali maghiari s-au gîndit să aducă pe plaiuri transilvane rămăşiţele unui poet pe nume József Nyirö. Respectivul personaj are o reputaţie albă precum blăniţa unui dalmaţian plin de purici.

Să-ţi spun. Abia am ajuns la intersecţie cînd de pe trotuar două ţigănci (deux tsiganes) cu dinţii de "aur" s-au repezit să-mi spele geamul. Le-am făcut semn politicos, că nu am nevoie de ajutorul lor. Dar una dintre ele, zîmbind hîd şi arătîndu-şi dinţii ăia auriţi, că aşa i-am văzut, a insistat. I-am spus iară şi iară că nu vreau să-mi spele nici un geam.

În dimineaţa zilei de luni, 5 iunie 1967, puţin după ora locală 7 a.m., forţele aeriene israeliene operau un atac năucitor: aproape întreaga flotă a statului evreu se desfăşura asupra bazelor aeriene egiptene (din Peninsula Sinai pînă la Cairo) şi atacau aviaţia lui Nasser mai înainte ca aceasta să se ridice în aer.

Printre multele măsuri bune luate de directorul Arhivelor Naţionale ale României se numără şi cîteva mai puţin bune. Cum e şi firesc. Dar cea care mi se pare cu adevărat dezastruoasă şi hilară este colaborarea cu Poşta Română.

Uneori se-ntîmplă că francezii mai au şi idei bune – spun asta cu simpatie şi cu ceva reproş. Personal, am convingerea – pe care cred că am mai şi scris-o pe-aici, cu ani în urmă, într-o poveste despre legenda lui Alain Delon în România – că Parisul (y compris la nivel politico-diplomatic) habar n-avea în 1990 de ce capital de simpatie se bucura Franţa printre români.

Dorinţa de fi deştepţi cu orice preţ ne duce deseori cu oiştea în gard, ca Ieremia altădată. Toţi vrem diplome şi, mai ales, vrem să nu prea muncim, să nu prea citim, să nu prea învăţăm, dar nu scăpăm nici o ocazie de a vorbi despre noi, încercînd cu obstinaţie să ne punem în valoare inteligenţa şi subliniind, fără doar şi poate, superficialitatea educaţiei noastre.

De la o vreme am lăsat programele TV „grele“ (cum ar fi talk show-urile, emisiunile culturale, filmele artistice etc.) privitorilor mai inteligenţi decît mine şi m-am îndreptat decis către un segment de tele-nişă, căruia i se dă îndeobşte o mică atenţie – în total dezechilibru cu importanţa lui, după cum veţi vedea!

Are 26 de ani şi ştie deja cu mare, mare precizie ce vrea de la viaţă: să fie cît mai liberă. Îmi vorbeşte despre ea cu mare uşurinţă, deşi abia ne-am cunoscut. Îi place teatrul şi joacă foarte mult teatru, de fapt, asta a şi salvat-o de la o ruină iremediabilă. Are parcursul oricărei adolescente asaltate de reclame, de 90-60-90, de înălţimi nebănuite, de silicoane.

Pe la 1844, Gheorghe Sion scria: „Pe atunci în adevăr nu se cerea ştiinţă multă, capacitate sau învăţătură, pentru ca să ajungă cineva la posturi mari. Trebuia să aibă sau protecţia lui vodă sau numele sonor al unei familii aristocratice, pentru ca să capete posturi sau ranguri“.

Odată consumată frumoasa şi dramatica aventură napoleoniană, cel de-al doilea imperiu colonial francez începea după 1830, odată cu progresiva cucerire a Algeriei. De la începutul secolului al XVI-lea, acest teritoriu era formal sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Cînd ai puţine „ştiinţe“ despre vinuri, dar e musai să pui, la o întîlnire importantă, un vin bun pe masă, alegerea se dovedeşte greu de făcut. Cum, în ultima vreme, buticurile specializate în comercializarea vinurilor nu prea mi-au sărit în ochi (cel puţin cu mine nu s-a întîmplat), am ales un supermarket.

La începutul anului 2008, preşedintele francez Nicolas Sarkozy a venit la Bucureşti în vizită oficială şi cred că împotriva lui s-a comis atunci o mică (sau mare) nedreptate. Mică, mare – cum se va vedea, nu-s tocmai cuvinte inocente aici. Despre ce e vorba: pentru discursul pe care l-a citit de la tribuna Parlamentului nostru, protocolul a fixat pe podium  o mică treaptă de lemn.

La mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarii vremurilor se preocupă de locul şi rolul femeii într-o societate ce se vrea modernă. Or, societatea tradiţională, cu rolurile ei foarte stricte, dovedise că frica şi autoritatea constituiseră caracteristicile dominante în raporturile dintre bărbaţi şi femei, raporturi sfîrşite nu întotdeauna foarte bine.

Săptămîna trecută, în Vinerea Mare, istoricul şi academicianul Florin Constantiniu a trecut dincolo, cu discreţia ce caracterizează dispariţiile din lumea savanţilor noştri – şi cu discreţia care-l caracteriza şi pe academician, ca persoană. E o pierdere reală pentru lumea ideilor româneşti.

Pentru că pe tastatura laptop-ului meu literele r şi t sînt vecine, atunci cînd mi-am exprimat opinia despre teza de abilitare, în text apare deseori „abilitate“. La prima lectură a textului m-am simţit vinovată pentru o aşa confuzie, dar apoi m-am gîndit că pînă la urmă ceea ce s-a vrut o abilitare ajunge să fie o abilitate în mînuirea cuvintelor necesare celor 150 de pagini de teză de abilitare.

Ceea ce urmează aici nu e un text promoţional, deşi voi pomeni mai multe mărci decît puteţi întîlni în pauza de publicitate TV. Încep cu anul de graţie 2006. N-am băgat de seamă cînd firma japoneză de foto & film Minolta anunţa că iese din business-ul de gen, după o istorie de 78 de ani de excelenţă în domeniu.

La o distanţă de doar cîteva zile, am avut ocazia să vizitez două mari muzee, cu sisteme de organizare total diferite: Vaux-le-Vicomte, în Franţa, şi Kelvingrove, Glasgow, Scoţia. Primul este un muzeu privat, preţul este destul de mare, iar proprietarul a făcut o serie de „îmbunătăţiri“, astfel încît să reziste pe piaţă.

E noapte şi cerul străluce curat, cu miile de stele la locul lor. Din salonul mare răzbate zvon de muzică, iar pe holuri aerul parfumat... – ah, dar ce-ţi văd ochii... domnişoara subţire pe care-ai urmărit-o cu privirea în ultimele zile... iat-o, chiar ea coboară treptele de mahon ale scării, alăturea de mamă-sa (ambele în rochie de seară).

Dezbaterea este un lucru rar prin societatea românească, sau cel puţin eu n-am prea văzut ca acest drept atît de necesar democraţiei să funcţioneze pe la noi. Statul mimează nevoia de reacţii la un proiect sau altul, anunţă lansarea unei dezbateri, dar, în acelaşi timp, ştie că poate, fără mari probleme, să-şi impună punctul de vedere,.

În Europa şi-n genere în lumea occidentală, vinerea n-are tocmai o legendă rea (mai puţin pentru anglo-saxoni, cînd pică într-o zi de 13). În cuprinsul săptămînii, vinerea e ziua ante, o avanpremieră a tihnei din weekend. În basmele lui Ispirescu, Sfînta Vineri e o vădană cam antipatică (n-am înţeles prea bine de ce, din moment ce vineri vine de la zeiţa Venera);

Fie că are „carte“, fie că n-are „carte“, frustrările îl ating pe bietul român. Să începem cu cei care n-au prea iubit „cartea“ şi care nici n-au „proptele“ spre a se pune la adăpost de vremurile grele. Sistemul de învăţămînt românesc şi degringolada valorilor din ultimele două decenii au făcut ca mulţi, mult prea mulţi români să nu se prea omoare cu cele ale învăţării.

În genere, bărbatul trebuie să fie precaut atunci cînd vorbeşte despre doamne – şi încă şi mai precaut atunci cînd leagă într-o frază doamnele de vîrstele lor. Dar cea despre care voi vorbi aici e o creatură aparte. Cînd s-a născut, în 1967, era deja plină de nuri.

La sfîrşitul lunii februarie a.c., un nou motiv de scandal în Afganistan: prin cîţiva muncitori afgani din zonă s-a aflat faptul că, la baza militară a SUA din perimetrul Bagram, din nordul capitalei Kabul, o echipă de cinci soldaţi americani trimisese spre incineratoare nişte exemplare ale Coranului, confiscate de la o bibliotecă a deţinuţilor talibani pe care-i aveau în îngrijire.

Cînd lui Georgică i se născu primul copil, bucuria fu atît de mare încît cheltui bruma de economii pe băutură. Nu-i trecu prin minte să-şi vadă copilul, ci se duse glonţ la bodegă, împărţi rachiu şi ţigări în stînga, şi-n dreapta, se dădu mare că el, „Georgică, are o fată de toată cinstea, da’ că la anu’ pe vremea asta... Maricica îi va face sigur altă «fată», cu douăzeci şi unu de degete...“

Imaginaţi-vă că aveţi o avere confortabilă, astfel încît suma de 5 milioane de dolari să fie una de care să vă dispensaţi fără bătăi de cap. Ce-aţi face cu aceşti bani? Cantină pentru săraci? Burse pentru elevi? Apeduct în Africa Centrală? Probabil că aţi face şi aceste lucruri – după cum tot probabil este ca la această oră să fiţi deja la Basel, în Elveţia.

Conţinutul educaţie este una dintre temele de reflecţie ale primei modernităţi româneşti. Cine trebuie mai întîi de toate să înveţe carte? Băieţii sau fetele? Ce trebuie să înveţe fiecare? Ce trebuie să conţină învăţarea? Cunoştinţe generale sau practice? Ce metode didactice fac mai uşoară asimilarea? Gîrbaciul sau explicaţia?

Femeia despre care vă vorbesc aici avea – se spune – părul negru aruncat pe spate şi, deasupra ochilor vii, nişte sprîncene remarcabile; era înaltă la trup şi momentul ei de glorie a prins-o într-o rochie lungă închisă la culoare, cu mîneci scurtate, strînsă pe mijloc şi lărgită la poale.

S-a crezut mult timp că epocile vechi au privilegiat tortura şi pedeapsa cu moartea, că doar noi, cei contemporani, avem parte de pedepse echitabile din care durerea fizică şi umilirea condamnatului lipsesc. În cartea sa dedicată torturii în Franţa Vechiului Regim, Eric Wenzel încearcă să demoleze acest mit.

Un bărbat politic pe nume Vladimir Putin a scos din pălărie (în 2008) un alt bărbat politic, pe nume Dimitri Medvedev – după cum şi dl Putin fusese în 1999 scos din pălărie de tătucul său politic (fostul preşedinte – şi primul – al Rusiei, Boris Elţîn).

Profesionalizarea şi competenţa au constituit dintotdeauna importante provocări pentru societatea românească. Crearea statului modern, proces început prin Regulamentele Organice şi trecut apoi prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, defineşte ca necesară o birocraţie eficientă şi un aparat administrativ local capabile să susţină noile politici economice.