De ce am ajuns (iar) la referendum?

Relativ recent, după moartea regretatului acad. Florin Constantiniu, numai ce primesc un telefon de la distinsa dnă Georgeta Dimisianu, redactor-şef al revistei Istorie şi civilizaţie. În paranteză fie spus, dna Dimisianu e printre oamenii cărora le poţi răspunde la telefon cu inima uşoară: e incapabilă să dea veşti rele. Oamenii aceştia (la fel era şi B. Elvin, de exemplu) trebuie preţuiţi şi ocrotiţi (poate chiar s-ar putea da o lege în acest sens!) – pentru că există şi din ceilalţi, cu duiumul! Sînt convins că ştiţi, onorabili cititori, la ce mă refer: există oameni cărora, după un timp, te temi să le mai spui „alo“ – parcă trag după ei veştile rele şi parcă au şi un plaisir caché să ţi le toarne-n urechi taman cînd ţi-e lumea mai dragă. Cum spuneam, dna Dimisianu nu este printre cei din urmă – şi cu asta am închis paranteza.

N-o mai lungesc: distinsa doamnă şi distinsele sale colege & colegi de redacţie chiar aduceau o veste bună – îmi propuneau să scriu de acum înainte editorialul lunarului pe care îl păstoresc (onorabilă sarcină de care se achitase pînă de curînd, cu verv şi nerv polemic, dl Constantiniu). Vestea era bună, dar provocarea era grea! Nu numai că nu-i simplu să scrii lună de lună un text de deschidere pentru una dintre cele trei (sper să nu greşesc) reviste de cultură istorică ale ţării –, dar mai exista şi ştacheta fixată, sus, de mai experimentatul şi mai cunoscătorul meu predecesor.

Onorat şi entuziasmat, am trecut la treabă. Pe la sfîrşitul lunii mai am scris un editorial „cu faţa la perete“, adică doar pentru mine însumi, ca să văd cum mă simt pus în situaţia de a dezvolta o idee în 1500 de cuvinte (acesta e necesarul paginii de deschidere). Mă mînca-n palmă să scriu ceva despre criza politică ce abia începuse – dar m-am abţinut, şi am scris un text despre ce bine e să ai într-o ţară, totuşi, trei reviste de istorie cu apariţie regulată etc. Apoi, pe la mijloc de iunie, a venit momentul să dau revistei primul editorial „de-adevăratelea“. (Şi) acum o lună criza politică era în toi – şi bănuiţi că iar mă mînca-n palmă să scriu despre ea. Dar iar m-am abţinut – şi am scris (martor mi-e nr. din Istorie şi civilizaţie pe iulie, care e încă pe piaţă) cum cred eu că va intra în istorie actualul nou-val al cinematografiei naţionale şi cum am luat masa cu Cristian Mungiu la un restaurant japonez din New York, prin toamna lui 2007.

Şi iată-ne acum la final de iulie. Iar a venit vremea să dau un editorial pentru revistă. Numai că acum recunosc deschis: nu mă mai pot abţine! A continuat criza politică? A continuat. A ajuns ea la apogeu? Pare c-ar fi ajuns. Păi, atunci de ce să nu dăm curs mîncărimilor din pălmi? Dacă tot e criză politică, măcar să ne crizăm cu toţii!

Aşa încît, din respect pentru dilematicii care sînteţi în aceste vremuri tulburi, vă dau ocazia să cunoaşteţi (în avanpremieră mondială!) ideea pe care o voi susţine în numărul din 15 august al onorabilei reviste amintite. (Cum? Spuneţi că nu vă interesează? Regret, e tîrziu: deja aţi citit trei pătrimi din textul de faţă, aşa că orice-aţi face, de-aici încolo autorul e mîntuit). Iată structura ideii:

● principala explicaţie pentru cvasipermanenta noastră criză politică şi pentru că am ajuns (iar) în faţa unui referendum de suspendare a unui (acelaşi) preşedinte e lipsa unui arbitru intern în jocul politic; nici Justiţia, nici Parlamentul şi nici Preşedintele nu au reuşit să furnizeze un arbitru;
● prin arbitru înţeleg un om sau o instituţie (de preferabil ultima) echidistant/ă, credibil/ă şi acceptat/ă de toţi competitorii – şi care să spună care-i albul, care-i negrul şi care sînt nuanţele dintre ele;
● lipsa unui arbitru credibil intern nu e excepţia, ci e constanta istoriei noastre: din acest motiv am căutat anţărţ arbitrul la Istanbul, Berlin, Moscova etc. Din acest motiv, atunci cînd junele noastre familii politice interne deja se istoveau luptîndu-se, am avut aşa mare nevoie să adoptăm un rege-arbitru (iar Carol I-ul şi Ferdinand s-au achitat mulţumitor de sarcină). După 1940, unii dintre noi am crezut că arbitrul va fi Hitler; apoi am crezut că va fi Stalin; Regele Mihai ar fi putut fi un arbitru, dar nu l-a mai lăsat geopolitica;
● în momentul de faţă, România este o entitate de circa 20 de milioane de cetăţeni, în care fiecare este jucător pentru sine şi are pretenţia de a fi arbitru pentru ceilalţi. E un nonsens;
● iar spargerea acestui nonsens se va face doar cînd fie Justiţia, fie Parlamentul, fie Preşedintele, fie altcineva vor intra convingător în rolul de arbitru.

 * * *

Post-scriptum, exclusiv pentru dilematici: iar dacă nu va reuşi nimeni, poate n-ar strica să ne întoarcem la arbitrul pe care-l aveam pe cînd aveam şi crize mai puţine – la Rege, adică.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.