Fericirea şi suferinţa partizanilor lui Băsescu

Am zărit-o repede, în îngrămădeala de acolo, dar o vreme n-am făcut nici gest şi nici mişcare spre ea – nimic în stare să-mi trădeze interesul. Nimeni nu e abil la 17 ani – şi nici eu, cu siguranţă, nu eram. În ceea ce-o priveşte, era frumuşică foc – şi, de veţi citi pînă la capăt, veţi afla că o chema Marcela, că avea părul lung, că mi-a atras atenţia imediat (am mai spus asta?) şi că purta în picioare espadrile verzi, din cele la modă (deşi se găseau greu) atunci, la începutul anilor ’80. Pe ringul de dans eu mă mişcam precum o aşchie de lemn; ea se unduia armonios, ca şi cum fiecare notă sonoră ar fi dat un impuls misterios cărnii tinere din care era alcătuită. Deodată a început o muzică ce mi-a dat idei: „E tenersi per mano / Andare lontano / La felicità / E il tuo squardo innocente / In mezzo alla gente / La felicità...“

Era vara lui 1984. Eram la bunici, în comuna Negoi (Dolj) şi toată ziua altă treabă n-aveam decît fotbal şi lectură. Şi ascultam muzică – aveam un casetofon Aciko şi o mulţime de casete, numai hit-uri. Era mijloc de august – şi, dat fiind că aveam veri şi mulţi prietenari în acel sat, deja plănuisem cum o să mergem cu bicicletele (şi cu cîte un pui fript) la Dunăre, cu ocazia lui 23 August ce se apropia. În cîmpia sudică a anilor ’80, cam asta era toată distracţia: muzica, fotbalul şi mersul la Dunăre – mal cu nisip foarte fin, aflat la vreo patru kilometri de sat.

Doar că, în acea seară, nişte puştani (dintre cei mai mari decît mine) organizaseră o discotecă în Căminul Cultural al comunei – o clădire lunguiaţă, galben-pai, aflată în imediata apropiere a unui monument dedicat celor căzuţi în Primul Război Mondial. În acei primi ani ’80, „discoteca“ era un cuvînt sacru. Aşa că s-a încropit una: scaunele din sală au fost date de-o parte – cu excepţia unuia, tras lîngă un perete, aproape de-o priză, scaun pe care stătea urcat un casetofon. Ce fel de muzică se scurgea din el, v-am spus: „Felicità / E un cuscino di piume / L’acqua del fiume / Che passa e va / E la pioggia che scende / Dientro le tende / La felicità...“

Cînd am invitat-o la dans, ea mi-a zîmbit şi m-a prins în braţele-i mici şi slabe, precum şi eu am prins-o în braţele-mi slabe şi lungi. Din casetofonul urcat pe scaun, Al Bano şi Romina se auzeau de parcă ar fi fost lîngă noi. Am întrebat-o cum o cheamă (Marcela – ştiţi), am mai vorbit cîteva zeci de clipe (Dumnezeu ştie ce), iar la finalul dansului ştiam că are 16 ani, că îi plac trandafirii galbeni şi că e şi ea în vacanţă. Avea pieptul micuţ (ca şi Romina Power) iar peste el se înfăşura un tricou de bumbac, prelungit cu o fustă vaporoasă ce-i mîngîia gleznele. În acea seară tîrzie am luat-o în braţe ori de cîte ori notele joase din casetofonul de pe scaun mi-au permis-o – şi tot ce mai ştiu e că părul ei ajungea pînă la palmele mele, care-o strîngeau anemic la spate, peste bumbac.

Normal, verii mei au început să mă tachineze în scurt timp – iară ei, la rîndu-i, prietenele-i mai şuşoteau una-alta, ori de cîte ori fluxul muzicii ne despărţea. Din cîte-mi amintesc, începutul acelei nopţi fu lung şi parfumat, în acea sală de disco rural – iar în final, să fi fost aproape de ora 1, haita de adolescenţi ce eram a luat-o care-ncotro. Eu şi Marcela, în cea mai platonică manieră pe care v-o puteţi imagina, ne-am dat întîlnire a doua zi, la orele 17, în faţa Căminului Cultural.

În ziua care a urmat, taică-meu (ai mei erau şi ei în concediu) a plecat dis-de-dimineaţă la pescuit – însă eu, deşi iubitor de undiţă, l-am lăsat singur. M-am trezit tîrziu. Habar n-am ce-am făcut toată ziua. Jurnalul pe care-l ţin spune că aş fi citit la Gran Canaria, al lui Cronin; probabil aşa a fost. Cu cît curgea ziua, cu atît îmi spuneam mai vîrtos că Marcela n-o să vină la întîlnire – mai ales după ce, în noapte, pe drumul spre casă, un văr de-al meu îmi spusese că puştoaica „are deja un prieten, la Craiova, care tocmai ce va pleca în armată“.

Şi nu m-am dus la întîlnire. S-a făcut ora 17 şi m-am făcut că nu văd.

Puţin după 18, taică-meu s-a întors de la pescuit. Bunică-mea şi maică-mea au pus masa. Pesemne că am mîncat ceva din prada acelei zile – nu mai ţin bine minte. Tot ce ştiu e că, la masă, deodată, taică-meu, nu-ş’ ce-i vine, ne spune: „Nu-mi iese din cap! Cum veneam, prin centru era pustiu, numai la monument era o puştoaică, semăna cu Romina Power, avea un trandafir galben în mînă, în plin soare. Ce chestie!“.

Bănuiesc că – dat fiind titlul – vă aşteptaţi aici la o altă poveste. Poate vă aşteptaţi să vă spun cît au suferit unii la suspendarea preşedintelui Băsescu. Hai să fim serioşi! În comparaţie cu suferinţa mea de atunci, cea de acum, a oricărui „băsist“, a fost – cred – floare la ureche.
Şi nu neapărat un trandafir galben.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.