Florin Constantiniu, pana şi spada
Săptămîna trecută, în Vinerea Mare, istoricul şi academicianul Florin Constantiniu a trecut dincolo, cu discreţia ce caracterizează dispariţiile din lumea savanţilor noştri – şi cu discreţia care-l caracteriza şi pe academician, ca persoană. E o pierdere reală pentru lumea ideilor româneşti. Altădată foarte prezent în media, de cîţiva ani istoricul a stat departe de televiziuni – cu trei săptămîni în urmă i-am făcut o astfel de invitaţie, în urma unui text dur, pe care îl publicase, despre clasa politică a României de azi. Şi am înţeles mai bine relaţia dintre Florin Constantiniu şi media vizuale: le-a evitat de-a dreptul în ultimii ani, în virtutea unei dezamăgiri ce nu-i greu de înţeles.
Şi totuşi, lucrurile nu au stat (din fericire) dintotdeauna astfel. În anii ’90 şi în prima parte a decadei trecute, Florin Constantiniu era o prezenţă constantă în programele TV, participînd la dezbateri care în acel moment contau mult pentru actualitatea românească: despre istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, despre enigmele şi certitudinile lui 23 August, despre efectele şi defectele comunismului românesc şi altele asemenea. Vorbitor dăruit şi cu un remarcabil talent al deducţiei istorice, crescut la şcoala clasică (şi serioasă) a istoriografiei noastre, specializat la origini în istoria medievală iar mai apoi atras în mod natural de mai toate ariile şi epocile, Florin Constantiniu a fost, pe scurt fie spus, o prezenţă inconfundabilă în mediul nostru intelectual. A scris pînă în ultimele zile: studii şi cărţi – best-seller-ul său, O istorie sinceră a poporului român, e una dintre cele mai prizate cărţi de istorie românească din ultimele decenii –, dar şi o consistentă operă „jurnalieră“: adică multele sale articole de atitudine, presărate prin periodicele ultimilor 20 de ani (confraţii într-ale disciplinei, de la profesionişti la fani ai muzei Clio, cunosc, de exemplu, rubrica pe care în ultimii ani academicianul o ţinea cu regularitate în lunarul Istorie şi civilizaţie: acele pagini, scrise cu patos, reprezentau una dintre cele mai vii rubrici de profil din vremea noastră). Mai rar aşa talent de a lega trecutul de prezent, de a căuta în paginile despre ieri morala necesară zilelor de azi – şi, mai ales, mai rar o aşa de mare încăpăţînare de a o face: adică de a demonstra mereu că Istoria este o minunată poveste cu pilde folositoare peste timp.
Florin Constantiniu a fost – ţin s-o spun aici – un admirabil polemist. Într-o lume a istoricilor care parcă se judecă fără a se mai citi între ei, academicianul citea aproape totul. Şi ţinea să reacţioneze, în spiritul dintotdeauna al spectatorului angajat. Repet, ţin să spun aici acest lucru pentru că şi eu, chiar în Dilema, am avut plăcerea de a încrucişa cu dînsul spadele unei profesii în care era cu mult mai experimentat. Cred că prima dată s-a petrecut cîndva pe la finele anilor ’90: dînsul ţinea o rubrică de atitudine într-un ziar (Cronica română?) şi scrisese un text despre ruşi, ceceni, sîrbi, NATO, iară eu, cu impulsul juneţii, am dat o replică dilematică. Sau, altădată, într-un studio TV (PRO TV? TVR?, prin 2003?), am polemizat despre „amorul“ geopolitic dintre George W. Bush şi Saddam Hussein. Chiar şi recent, în ultima lună, academicianul tocmai ironiza fin o universitate printre ai cărei alumni mă număr – şi iar m-a mîncat în podul palmei să dau o replică, dar, cum se întîmplă, m-am luat cu alte treburi (şi acum nu mai e cazul).
Ce vreau să spun: aşa cum există oameni cu care se întîmplă să-ţi fie jenă că eşti de acord (să nu spuneţi că nu vi s-a întîmplat, că nu vă cred), există alţii cu care este o plăcere să fii în dezacord. Este ceea ce am simţit adesea în raport cu Florin Constantiniu (a nu se înţelege, totuşi, că mereu am fost de-a curmezişul – n-a fost aşa). În acord sau în dezacord, simţeai că ai în faţă un om în care ideile sînt vii, în care argumentaţia era elegantă, în care polemica era plecată din pasiune, şi nu din ranchiună. Cu o viaţă încercată, uneori sub vremile politicului şi alteori deasupra lor (asemenea majorităţii generaţiei din care făcea parte), cu contestatari pe măsura notorietăţii sale, Florin Constantiniu păstra ceea ce au mai preţios, printre alţii, copiii şi istoricii de meserie: o insaţiabilă curiozitate. Evident că avea convingerile sale, pe care le susţinea neostoit; ca noi toţi, avea marote la care revenea periodic; la fel, e sesizabil cum, în ultimii ani, acumulase un scepticism crescînd faţă de mersul general al ţării, cu oamenii şi moravurile sale.
Dar, în tot acest timp, Florin Constantiniu a rămas un fin spadasin al ideilor pe care le credea adevărate – fiind, totodată, conştient că „adevărul“, în lumea istoricilor, e adesea mai frumos pe cînd e doar căutat decît atunci cînd e şi găsit.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
