Evreii şi arabii în războiul din 1967
În dimineaţa zilei de luni, 5 iunie 1967, puţin după ora locală 7 a.m., forţele aeriene israeliene operau un atac năucitor: aproape întreaga flotă a statului evreu se desfăşura asupra bazelor aeriene egiptene (din Peninsula Sinai pînă la Cairo) şi atacau aviaţia lui Nasser mai înainte ca aceasta să se ridice în aer. Pierderile egiptene au fost imense – după unele surse, numai 20 dintre cele 340 de avioane ale flotei egiptene ar fi scăpat neatinse –, dar mai ales şocul a fost puternic în rîndul statelor arabe Egipt, Siria şi Iordania, care se aşteptau ca ele să dea tonul confruntării. În următoarele trei zile, profitînd de superioritatea aeriană, armata israeliană înfrînge şapte divizii egiptene dispuse în Sinai (pe 7 iunie era cucerit oraşul Şarm el-Şeik) şi scoteau diviziile iordaniene dincolo de malul de Vest al Iordanului, ocazie cu care, tot pe 7 iunie, trupele israeliene cucereau în totalitate Ierusalimul (partea de Est a oraşului se afla din 1948 sub control iordanian). Pe 8 iunie, Egiptul şi Iordania acceptau un acord de încetare a focului – iar forţele israeliene se concentrează asupra frontului de Nord, împotriva Siriei. Pentru malurile lacului Galileei şi pentru Înălţimile Golan au loc lupte intense, în care strategia israeliană avea din nou cîştig de cauză – drept care, sîmbătă 10 iunie 1967, Siria accepta condiţiile de armistiţiu şi „războiul de şase zile“ lua sfîrşit (pentru detalii, context şi bibliografie, vezi Istorie şi civilizaţie, nr. 6, iunie a.c.).
O singură săptămînă de război – un război pe care Israelul nu şi-l dorise – a schimbat radical datele problemei israeliano-arabe din Orientul Mijlociu. Cu preţul a peste 700 de morţi şi a peste 2500 de răniţi, Israelul trecea din poziţia unui stat „înghesuit“, în poziţia unui stat dominator asupra adversarilor. Tel Aviv-ul cîştigase 28.000 de mile pătrate de teritoriu, inclusiv zone – precum Peninsula Sinai, Înălţimile Golan, malul de Vest al Iordanului – pe care spera să le negocieze în schimbul recunoaşterii sale de către vecinii arabi.
Această speranţă s-a năruit însă repede: în august 1967, o reuniune a Ligii Arabe de la Khartum lansa un document comun ce se reducea la trei de „nu“: nu negocierilor cu evreii, nu unui tratat de pace cu Tel Aviv-ul şi nu recunoaşterii dreptului la existenţă a Israelului. De partea statelor arabe, „războiul de şase zile“ a condus la pierderi umane şi materiale considerabile şi a fost, mai ales, un şoc usturător: evreii nu numai că nu fuseseră „aruncaţi în mare“, ci ieşiseră din conflict mai puternici decît intraseră. Ideea Israelului de a da „teritorii în schimbul păcii“ nu s-a materializat; şi, din acest moment, o altă idee va prevala: mai multe teritorii înseamnă o securitate mai mare – ceea ce explică de ce majoritatea guvernelor israeliene care s-au succedat după 1967 au încurajat, tacit sau manifest, implantarea de noi colonii evreieşti în teritoriile ocupate (un aspect ale cărui ecouri se văd şi azi şi care face şi mai dificil de rezolvat dosarul israeliano-arab).
Consecinţele geopolitice ale războiului din iunie 1967 au fost impresionante. Pe de o parte, i) nu se poate spune că URSS dorise acest război – ci mai curînd ea dorea să aducă şi mai aproape Egiptul de aliatul Sovietelor, Siria. Totuşi, în urma războiului, statele comuniste – la sugestia Moscovei – au rupt relaţiile diplomatice cu Tel Aviv-ul, argumentînd că Israelul declanşase acest război. O singură excepţie a fost în tabăra comunistă: România regimului Ceauşescu. Pe de altă parte, ii) nici ţările occidentale nu au avut motive de bucurie. Pentru SUA a devenit foarte clar că „războiul de şase zile“ n-a făcut decît să amîne găsirea unui compromis israeliano-arab şi a rănit şi mai mult orgoliul acestora din urmă; Franţa generalului De Gaulle, care fusese pînă în 1967 principala ţară furnizoare de armament pentru Israel, şi-a sistat livrările imediat ce războiul a început (Parisul sfătuise statul Israel ca niciodată să nu atace primul). Drept urmare, SUA au devenit de acum încolo – şi pînă azi – furnizorul de armament pentru armata israeliană.
În cuprinsul lumii arabe – chiar şi a celei neimplicate direct –, şocul războiului s-a absorbit greu. Consecinţa directă a dezastrului militar egiptean (dublat şi de o cădere economică, ca urmare a blocării temporare a Canalului de Suez) a fost iii) creşterea importanţei zonale a monarhiei petroliere a Arabiei Saudite. Nu numai că regatul saudit a devenit principalul sprijin economic pentru Egipt (şi pentru alte state arabe în criză), dar el a preluat ceva şi din statutul Egiptului de lider al lumii arabe.
Problema graniţelor pre- şi post-1967 mai figurează şi astăzi pe agenda discuţiilor israeliano-palestiniene, iar perspectivele unui acord rămîn încă slabe.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.