O doamnă, pe malul unei epoci
În genere, bărbatul trebuie să fie precaut atunci cînd vorbeşte despre doamne – şi încă şi mai precaut atunci cînd leagă într-o frază doamnele de vîrstele lor. Dar cea despre care voi vorbi aici e o creatură aparte. Cînd s-a născut, în 1967, era deja plină de nuri. Precum zeiţa Afrodita, născută pare-se din spuma mării, la fel şi domniţa acestor rînduri fu născută tot pe malul unei epoci, atunci cînd spuma reziduală a stalinismului dădea semne că s-ar duce la fund. Dar, mai departe, să vezi minune: nici nu împlinise 20 de ani cînd domniţa în chestiune a început a cheli şi a se rida toată, de-ţi era şi milă să te uiţi la ea. Pentru ca mai apoi, pe la vreo 25 de ani, s-o vezi pe deplin înflorită – probabil că a fost a doua ei vîrstă de aur şi a doua ei tinereţe. Iar acum, pe cînd vă vorbesc, în chiar aceste zile, doamna cu pricina atinge patru decenii şi jumătate de existenţă printre noi. Şi arată exact aşa: ca o femeie neglijată de rude, ai cărei copii au plecat prematur de-acasă şi care, ca orice feminin, suspină după tinereţea de-altădat’.
Nu ştiu dacă v-aţi prins: nu vă bîrfesc aici o femeie, ci scriu despre o revistă; aş putea-o numi „instituţie de presă“ (pentru că este), dar prefer s-o comentez ca pe o doamnă – pentru că este o doamnă a presei. Revista Magazin istoric împlineşte, în aceste zile, 45 de ani.
La apariţie, în aprilie 1967, Magazin istoric a devenit peste noapte simbolul unei epoci. În sens bun. După ce anii ’50 fuseseră intoxicanţi în istoriografia oficială, după ce în prima parte a anilor ’60 se operaseră oarecare deschideri interesante pe linia re-naţionalizării discursului istoric, publicarea Magazinului istoric, începînd cu acea primăvară a lui ’67, venea deja pe creasta unui nou val: regimul de la Bucureşti nu numai că redescoperea naţionalismul istoriografic, ci şi încerca în mod evident să profite de pe urma lui. Trebuie să fac o precizare: în acei ani, în acel context, acel naţionalism era încă benign – ba încă şi binevenit, date fiind cele două decenii precedente în care identitatea românească şi tradiţia prooccidentală a culturii nostre moderne fuseseră puse între paranteze.
În termeni de presă, Magazin istoric a fost la apariţie un smash hit, un autentic succes. Revista, bine scrisă, avea sumedenie de subiecte, care de care mai interesante: de la împărtaţii romani şi pînă la haiducii balcanici, de la orgiile Antichităţii la scandalurile politice ale epocii victoriene, de la Traian & Decebal şi pînă la Al Doilea război Mondial – aveai ce citi în revistă, lună de lună, în pagini elegante, cu literă mică şi ilustraţii bine alese. Se înţelege, primele pagini mereu au fost o problemă: pe-acolo mai găseai ceva politic/politizat, se mai vorbea ditirambic despre partid, despre tradiţiile revoluţionare (exagerate) sau tradiţiile republicane (inventate) ale românilor etc. Dar, în linii mari, în acei ani ’60 şi în decada ce-a urmat revista era plină de miez. Un miez digerabil pentru orice om suficient de alfabetizat şi suficient de dornic să afle mai mult despre istoria lumii. O citea cu folos şi academicianul, şi şoferul de tractor. (Desigur – îmi veţi spune –, numai un regim închis poate naşte asemenea ciudăţenii publicistice. Da, aşa este.) Bunicul meu patern, fost inginer viticol, citea revista (şi acolo, pe noptiera de la patul bunicilor, am văzut-o eu prima dată: aveam vreo trei ani şi mi-a plăcut un desen dintr-o pagină; l-am rugat pe tataie să-mi spună despre ce e vorba şi el mi-a zis – era Hanibal, care trecea Alpii cu armata lui, alături de elefanţi. Cred că atunci a început să-mi placă Istoria). Bunicul meu matern, pensionar într-un sat doljean, o citea şi el. Cred că nu este român cu măcar patru clase primare – la nivelul anilor ’60-’70 – care să nu fi ţinut în mîini, măcar o dată, acea revistă.
Au urmat apoi anii ’80. Cam trişti: revista a pierdut din pagini, Ceauşescu era tot mai prezent, iar istoria tot mai politizată. A venit şi schimbarea de regim: cîţiva ani după ’90, revista a mers. Numai că interesul pentru Istorie a scăzut pe măsură ce creştea economia de piaţă. Deşi era un autentic (poate singurul) brand în domeniu, Magazinul istoric nu s-a împrietenit (?) cu nici un investitor privat. Azi există pe piaţa noastră trei reviste lunare de istorie; toate trei, adunate laolaltă, nu cred că ajung la un sfert din tirajul Magazinului istoric de la începutul anilor ’70; dintre toate trei, doar Magazinul istoric mai apare în alb-negru şi în formatul iniţial. Nu ştiu dacă colegii de generaţie ai fiului meu mai citesc azi această revistă (sincer: nu cred). Îi voi spune „La mulţi ani!“, dar nu ştiu nici dacă în anul 2020 revista aceasta – ca şi multe altele – va mai exista.
Pe scurt, atît aveam a vă spune despre această doamnă.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
