Blonda, miopul şi piticul (versiunea franceză)
La începutul anului 2008, preşedintele francez Nicolas Sarkozy a venit la Bucureşti în vizită oficială şi cred că împotriva lui s-a comis atunci o mică (sau mare) nedreptate. Mică, mare – cum se va vedea, nu-s tocmai cuvinte inocente aici. Despre ce e vorba: pentru discursul pe care l-a citit de la tribuna Parlamentului nostru, protocolul (la cerere franceză) a fixat pe podium, ascunsă privirii dinspre sală, o mică treaptă de lemn. Treaptă pe care dl Sarkozy a urcat-o în timpul discursului, ca să pară mai înalt – cel puţin în raport cu pupitrul nostru, care nu-i nici el foarte mic. Acest mărunt truc, evident, n-a putut fi ţinut secret; drept care, în zilele ce-au urmat, cîteva referiri ironice au pigmentat ziarele româneşti – oricum, mai multe referiri decît cele dedicate discursului propriu-zis, care a fost admirabil.
La ora la care scriu – între cele două tururi de scrutin –, Nicolas Sarkozy pare destinat a pierde. Nici o emoţie la Bucureşti – deşi cei care au urmărit cu oarece expertiză politica pariziană vor fi de acord că dl Sarkozy n-a fost nici pe departe cel mai slab preşedinte francez din ultimele decenii. Ca şi la Bucureşti, cei care l-au judecat au fost, cred, mai atenţi la aparenţele lui Sarkozy (e drept, uneori stridente) decît la faptele lui (uneori meritorii). A fost Sarkozy prea dinamic? Sau a fost el doar încă una dintre victimele crizei europene, într-o Uniune ce nu reuşeşte să se definească? A fost el, într-adevăr, un preşedinte bling-bling, al poleielilor mediatice (romanţul lui cu dna Carla Bruni, copilul lor născut în timpul mandatului etc.) sau doar un preşedinte enervant de omniprezent – într-o vreme în care gustul public pare a-i avantaja pe cei mai domoli şi mai şterşi, cu figuri de funcţionari, care conduc fără a ieşi în evidenţă şi ies în evidenţă doar cînd vin şi pleacă din post?
Preşedinţii postbelici ai Franţei – de la De Gaulle la Mitterand şi de la Giscard d’Estaing la Chirac – au avut, indiferent de poziţionarea politică stînga/dreapta, o interesantă aură regală, explicabilă poate doar prin paradoxul care face ca un popor ostentativ de republican să agreeze, în fruntea-i, indivizi cu prestanţă de monarhi. N-ar fi singurul paradox francez – revistele glossy din toată lumea se întreabă, constant, cum se face că femeile de acolo, deşi gătesc cu unt, nu se îngraşă niciodată; sau de ce francezii, deşi mari băutori de vin şi cognac, par imuni la ciroză.
Nicolas Sarkozy n-a fost deloc paradoxal. A cîştigat preşedinţia graţie activismului său şi pesemne că o va pierde din cauza aceluiaşi activism. Prea multă mişcare (y compris prezidenţială) oboseşte ochiul şi spiritul celui ce priveşte – aviz şi altor agitaţi, de pe la noi. Aceasta (plus criza, plus euroscepticismul, plus islamofobia, plus altele) e una dintre explicaţiile pentru care Sarkozy, cu abia 27% din voturi, lua în primul tur cel mai slab scor (din istoria recentă) al unui preşedinte la final de prim mandat. În locul alurii monarhice altoite pe ritualul republican, Sarkozy a pus hiperactivismul. Agitaţia lui a început prin a seduce şi a sfîrşit prin a agasa.
Ce va urma după Sarkozy? François Hollande, cu aerul său de institutor de provincie şi cu ochelarii de fost tocilar, nu poate să fie spectaculos – şi să sperăm că nici nu va încerca să devină, spre binele său, al Franţei şi al Europei. Stînga socialistă revine la Élysée – prima dată după 1995. Bravo ei, felicitări dlui Hollande! Dar, indiferent de învingător, miezul acestei campanii a fost în altă parte.
Mai către extrema comunistă, Jean-Luc Mélenchon – candidatul Frontului Stîngii – a fost cu mult mai spumos decît Hollande şi a atras media într-o manieră, pentru mine, bizară. Spre extrema dreaptă, cu 17,9% din voturi, vioaia doamnă Marine Le Pen relansează vigurosul curent naţionalist, grupat în Frontul Naţional creat de tatăl său în 1972 (partid care pînă spre mijlocul anilor ’80 n-a putut apărea la televiziunea franceză! Atunci, în 1984, a intervenit preşedintele Mitterand şi a sugerat televiziunii de stat că dl Le Pen are şi el dreptul la porţii de vizual). Şi iarăşi e cazul s-o spunem: criza economică, rateurile politicii de integrare a imigranţilor de primă şi de a doua generaţie, islamofobia şi teama de delocalizarea locurilor de muncă, toate acestea au suflat acum în pînzele oratoriei frontiste. Blonda doamnă Le Pen obţine medalia de bronz într-o cursă pe care – ca şi camaradul Mélenchon – n-a dorit decît s-o încurce. O treime dintre francezi a fost sensibilă la aceste sirene ale populismului. De fapt, aceasta – şi nu căderea dlui Sarkozy sau succesul dlui Hollande – mi se pare a fi lecţia alegerilor franceze: pe fondul capitalismului în criză, extremele politice ies revigorate.
S-a mai întîmplat aceasta în istoria Europei şi, de regulă, n-a fost de bine.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
