Ceauşescu, Corto Maltese şi Rahan
Se dedică dlui Dodo Niţă,
etalon românesc al bedefiliei
Uneori se-ntîmplă că francezii mai au şi idei bune – spun asta cu simpatie şi cu ceva reproş. Personal, am convingerea – pe care cred că am mai şi scris-o pe-aici, cu ani în urmă, într-o poveste despre legenda lui Alain Delon în România – că Parisul (y compris la nivel politico-diplomatic) habar n-avea în 1990 de ce capital de simpatie se bucura Franţa printre români. Acest capital se adunase din varii surse: excelenţii profesori români de limbă franceză ai anilor interbelici... sau maşina Dacia/Renault... sau vizita lui De Gaulle din ’68... sau revistele Pif Gadget... sau, cum spuneam, ochii albaştri ai lui Delon...
Aşadar, uneori, francezii mai au şi idei bune, totuşi – cum ar fi aceea că, peste cîteva săptămîni (20 iunie – 22 iulie a.c.), Institutul Francez din Bucureşti organizează (la Sala Dalles) expoziţia „Pif, un erou al Epocii de Aur“. Ei, bravos! A trebuit să treacă două decenii pentru ca adevărul să iasă, în fine, la lumină! Pif chiar a fost un erou al Epocii Ceauşescu – şi, culmea, aceasta fără ca Pif sau Ceauşescu să fie conştienţi de situaţie! Contrar a ceea ce vă imaginaţi, Ceauşescu şi Pif le chien chiar aveau în comun cîteva lucruri: unul, că ambii lucrau pentru partidul comunist; doi, că ambii vorbeau româna ca pe-o limbă străină; şi, trei, destinele lor s-au suprapus suprarealist şi simultan asupra unei generaţii de tineri români din anii ’70 ai secolului trecut.
Ca unul care am colecţionat reviste Pif începînd cu ’77-’78, eram cu mult mai puternic impresionat de cele apărute la începutul anilor ’70 (pe care şi azi le consider a fi mai bune) decît de cele de la finele decadei. În plus, am avut în permanenţă o bănuială – pe care o voi dezvolta în cele ce urmează. Dragii mei (bedefili sau nu), aflaţi că am fost mereu convins – chiar şi la acea vîrstă, fragedă şi pură – că dacă Rahan şi Corto Maltese (doi dintre eroii revistei) s-ar fi întîlnit, prin absurd, pe o stradă (spun absurd pentru că Rahan trăia în epoca de piatră iar Corto Maltese la începutul secolului al XX-lea)... sau într-un luminiş din junglă... sau pe puntea unui vapor... sau pe vîrful unui zgîrie-nori..., ei bine, am fost mereu convins că, dacă aceşti eroi s-ar fi întîlnit vreodată, s-ar fi luat imediat la bătaie! Prea erau diferiţi: unul era blond (Rahan), celălalt brunet; unul fuma cigarillos (Corto), celălalt trăia foarte sportiv; unul era altruist şi pragmatic (Rahan), celălalt era un visător cam egoist (Corto). Deci, cum vă spuneam: mintea mea de copil a avut mereu intuiţia că, de s-ar fi întîlnit, respectivii s-ar fi luat la caft.
Şi iată că mai ieri providenţa mi-aduse în faţă şi dovada că mintea mea de copil nu se înşela deloc. Organizatorii expoziţiei de care vorbeam mai sus mi-au făcut onoarea de a mă invita să scriu şi eu cîteva rînduri pentru caietul-program. Căutînd în acest scop prin dosarele-mi de bedefil, numai ce dau peste un interviu cu Richard Medioni, redactor-şef al revistei Pif Gadget între 1971 şi 1973. Ce spune el se potriveşte perfect cu ce povesteşte şi Hugo Pratt (creatorul lui Corto Maltese) în memoriile sale: anume că între cei doi eroi – Rahan şi Corto – a fost mereu o concurenţă, implicită şi explicită. Mai exact, concurenţă era între toate personajele revistei – pentru că redacţia făcea din cînd în cînd sondaje printre cititori şi stabilea un clasament al celor mai populari eroi. Iar cînd spun cititori, a se înţelege că în acei ani ’70 erau efectiv milioane de partea revistei, din Nordul Africii pînă în Belgia şi din România pînă în Canada (în 1977, un număr din Pif în care „murea“ Rahan s-a tipărit în 1,5 milioane exemplare! – cîteva mii au ajuns şi pe la noi). Corto Maltese şi-a început aventurile în revista Pif din martie 1970 (numărul 58 al revistei) – pe cînd Rahan era deja în acele pagini din februarie 1969, de la primul număr în format nou. Dar problema era alta: Corto era un erou proiectat mai curînd pentru tineri decît pentru copii. Şi aşa se face că, în acei ani, Rahan ieşea invariabil mai bine decît Corto în referendumul periodic al cititorilor („propriul meu băiat îl prefera pe Rahan“ – povesteşte Pratt). În cele din urmă, în aprilie 1973, Hugo Pratt avea, de altfel, să se despartă de revista Pif – şi-şi va urma un drum aparte, benefic, prolific şi meritoriu.
Tot ce-am vrut să spun e că am făcut parte din acea generaţie de francofoni care-am început prin a ne place Rahan şi am crescut (mai) mari prin a ne place Corto Maltese. La şcoală nu ne întreba nimeni despre ei – şi cu toate astea vorbeam mult pe seama lor. Şi-n tot acest timp nu ţin minte ca vreunuia dintre noi să-i fi plăcut de Nicolae Ceauşescu – cel despre care, altfel, se vorbea din ce în ce mai mult în jurul nostru.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
