Plagiatul, Duran Duran şi Nicolae Ceauşescu

Cînd mă gîndesc la Nicolae Ceauşescu mă încearcă – de la o vreme – un sentiment de milă, şi acest lucru are directă legătură cu vara lui 1983. Pentru mine a fost o vară foarte frumoasă: tocmai dădusem examenul treptei a II-a la liceul meu de filologie-istorie (cu o concurenţă mai mare decît cea a multor facultăţi de Filologie sau de Istorie de azi), după care m-am dedat unei lungi vacanţe – ceea ce, la 16 ani, nu e tocmai greu, mai ales cînd ştiai că anul următor (clasa a XI-a, vasăzică) era un fel de paradis fără examene şi fără mari responsabilităţi. Dacă vă mai aduceţi aminte, hiturile verii ’83 erau „Sweet dreams“ (Eurythmics), „Hungry like the wolf“ (al lui Duran Duran), „Eye of the tiger“ (din filmul Rocky III, trupa Survivor), iar cea mai bună tactică pentru a lua în braţe o puştoaică era s-o faci pe notele de la „Total eclipse of the heart“ (al britonei Bonnie Tyler), pentru ca mai apoi să-i dai drumul la primele acorduri din „Puttin’ on the Ritz“ (Taco, desigur).

Ei bine, în timp ce eu dădeam piept în piept cu aceste game, amărîtul de N. Ceauşescu – ce făcea, oare, el? Sărmanul, nici nu i-a priit vacanţa: fiind şi el pe litoral, n-a prea stat întins pe cearceaf, pentru că avea de pregătit „tezele de la Mangalia“ (Consfătuirea de lucru pe problemele muncii organizatorice şi politico-educative din 2-3 august ’83), apoi o întîlnire cu brigadierii şi uteciştii de pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, iar pe 29 august 1983 a serbat Securitatea, care împlinea 35 de ani. Aşadar: în timp ce eu şi alţi congeneri ne distram la greu, Ceauşescu îşi consuma vara în tot felul de întruniri, care de care mai bombastic-futile, pe care Istoria le-a uitat deja. Dar, ca orice lucru frumos, acea vară a lui 1983 a avut şi un sfîrşit – ocazie cu care eu m-am întors la liceul din Craiova, iară Nicolae Ceauşescu a mers la Cluj-Napoca, pentru a deschide noul an de învăţămînt (cum făcea la fiecare mijloc de septembrie, pe undeva prin ţară). Ştiu că nu vă interesează ce-a spus el acolo, dar vă citez ceva: zicea el că atunci, în învăţămîntul de toate gradele din România, erau cuprinşi 5.800.000 de tineri – adică, într-un fel sau altul, unul din patru români învăţa cîte ceva.

Hai să zicem că Ceauşescu exagera, hai să admitem că acele cifre erau cosmetizate (n-ar fi fost prima oară). N-or fi fost unul din patru – or fi fost unul din şase. Merită să facem, oare, vreo comparaţie cu ziua de azi?

Pe de o parte, mi-e clar că nu merită. România de azi e o cu totul altă ţară decît România lui 1983 – ba încă, dată fiind amplitudinea schimbărilor, pot spune că e o altă planetă. Orice comparaţie cu trecutul recent trebuie să plece de la acest minim adevăr.

Dar, pe de altă parte, rămîne un fapt că despărţirea de comunism a dat startul unei degringolade în şcoală ce continuă pînă azi. Dacă e să fim sinceri, vom ajunge la concluzia că nici un alt domeniu nu a scăzut – cantitativ şi calitativ – precum învăţămîntul. E aiuritor să analizezi cît de extinsă rămîne politizarea: la nivel de manuale, şcoala era mai politizată în (să zicem) 1983; dar la nivel instituţional ea e mai politizată acum, cînd femeia de serviciu din cea mai măruntă şcoală rurală e şi ea „numită politic“ – din moment ce fu angajată de un director care la rîndu-i e cert numit politic după fiecare schimbare de guvern. Este aiuritor totodată să acceptăm senini că în România au reapărut analfabeţii – şi ei nu mai sînt moşnegi şi băbuţe (cum pesemne că ai mai fi găsit, prin vreun coclaur rural, prin 1983), ci sunt tineri (pre)adolescenţi inclusiv urbani (vorba vine), de care nici părinţii, nici statul nu se ocupă. În momentul în care scriu, se anunţă oficial că din cei 330.000 de tineri care erau aşteptaţi în toată România la examenul de bacalaureat s-au prezentat vreo 170.000 – deci, cam jumătate. Ce vor face junii din cealaltă jumătate? Cum vor munci? Cum vor gîndi? Cum vor vota ei?

După 1990, un număr de ani, am văzut bine că şcoala, în ansamblu, se depreciază, dar ne-am pansat orgoliul cu numărul încă relativ mare de olimpici care ne mai spălau obrazul. Sweet dreams (are made of this)! Exact acele discipline care furnizau atunci olimpici – precum matematica, chimia sau fizica – azi abia de mai strîng numărul minimal de studenţi.

Toate celelalte poveşti conexe – de la bairamul din unele universităţi private pînă la „fabricile de diplome“ şi de la circul doctoratelor fraudate pînă la cvasi-imposibilitatea de a numi un ministru la Educaţie – sînt doar prelungirile fireşti ale inconştienţei de a fi neglijat unul dintre cele mai performante domenii pe care România le avea în 1990. Şi, surpriză!, aici nici măcar nu putem da vina pe moştenirea ceauşistă în domeniu – care, ne place sau nu ne place, trebuie să admitem că nu era tocmai rea.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.