IERI CU VEDERE SPRE AZI

Românii nu iubesc iarna – cu excepţia vacanţelor la schi în Austria, pentru cei care şi le permit. Şi reciproca e valabilă: nici iarna n-are mare amor pentru români – plus că vine, de regulă, fix cînd n-o aşteaptă mai nimeni pe-aici. În ultimele săptămîni, gerul şi ninsorile ne-au adus brusc în discuţie (unora, în amintire) iarna lui 1954.

„Aici s-au aşezat iarnă cruntă“, scrie la 1740 Kelemen Mikes, „prizonier“ într-un Bucureşti cuprins de furtunile iernii. Şi povestea continuă: „În luna lui brumărel (februarie), zile 18, au fost prins a ninge, sporind de atunci nămeţii în fieştecare zi, o dată cu gerul. Ai zice că ne-au strămutat vericine, cu tîrg cu tot, în ţara Laponiei de lîngă marea de gheaţă."

În noaptea de 5/6 februarie 1952, regele George al VI-lea al Marii Britanii înceta din viaţă mai curînd neaşteptat, dat fiind că era încă un monarh tînăr – doar ce împlinise 56 de ani (pentru cei familiarizaţi mai mult cu Premiile Oscar decît cu istoria monarhiilor europene: acest George al VI-lea e regele bîlbîit şi yet fermecător din mult-premiatul film The King’s Speech).

S-a crezut foarte mult timp că Ţările Române n-au prea avut oraşe, că Bucureşti şi Iaşi, de pildă, nu erau decît nişte sate mai mari. Dînd foarte mult credit relatărilor de călătorie şi observaţiilor acestora, cercetătorii şi-au construit ipotezele folosind ceea ce se considera a fi îndeobşte rural şi nicidecum specific pentru o urbanitate aşa cum o vedeau colegii lor din Europa.

În urmă cu trei săptămîni scriam aici despre un anume vot din Grupul pentru Dialog Social (GDS) şi despre o facilă observaţie – la îndemîna oricăruia dintre dvs. – în legătură cu precaritatea solidarităţii intelectuale din România de azi (am putea vorbi şi despre cea de ieri, evident – drept care prognoza pentru România de mîine nu pare foarte încurajatoare).

După cîţiva ani de luptă cu tranziţia şi procesul de modernizare, românii veacului al XIX-lea, fără a gusta din fructele modernităţii, ci doar din bunăstarea aparentă, s-au trezit că multe dintre lucrurile „construite“ nu prea seamănă deloc cu ceea ce li se promisese sau cel puţin cu ceea ce se strigase în gura mare prin gazete şi prin saloane.

După 22 de ani, România s-a întors tot acolo: în Piaţa Universităţii. Eterna reîntoarcere, ai spune – doar că este fără prea multă religie, fără Eliade şi cu un singur mit: acela că locul în care s-a murit pentru libertate în decembrie 1989 reprezintă centrul nevralgic al unei ţări ce încă aşteaptă să se împlinească ceva-ceva din speranţele începutului.

Despre cîrpeală vorbim aproape în fiecare minut al existenţei noastre. Naţia noastră iubeşte începuturile pe care nu le finalizează mai niciodată, ci doar le cîrpeşte ori de cîte ori se poate. Mărturiile unei astfel de mentalităţi ne sufocă existenţa: plombele din asfalt, sîrmele ce priponesc garduri, macarale, ţevi de eşapament, plasturi ce izolează prize şi aparate electrice.

Evenimentele ce se aseamănă cu siguranţă nu-s identice. E valabil şi pentru recentele manifestări din Bucureşti şi din ţară. Cei ce văd asemănări cu Piaţa Universităţii de acum 22 de ani au motivele lor. La fel şi cei ce le compară cu mişcarea indignaţilor din Spania, din vara 2011.

10 ianuarie, într-un supermarket de cartier: el şi ea la cumpărăturile de seară. El, fost şef la legume şi fructe, îmbogăţit pe aripile tranziţiei noastre, trecut bine de 50 de ani, venit la oraş, fără nevastă şi copii, uitaţi tot pe coclaurile tranziţiei, pe undeva pe la Focşani sau Copşa Mică, cu chelie şi burtă, cu pantofi lucioşi şi ascuţiţi tip supozitor, costum potrivit de lucios.

De la Platon încoace, una dintre reveriile constructului social trimite la valoarea excepţională a intelectualilor (filozofi, înţelepţi, numiţi-i cum vreţi) într-o societate. Desigur, şi agricultorii sînt bineveniţi, ca şi meşteşugarii – ei ne vor hrăni şi ne vor zidi casele. Fără îndoială, şi generalii armatei (strategii, altfel spus) sînt folositori – pentru că ei ne vor apăra oraşele şi grînarele.

Violenţa a fost dintotdeauna parte a comportamentului uman. Evoluţia civilizaţiilor a îmblînzit oarecum formele sale de manifestare, îngrădindu-le prin legi şi ameninţări punitive, prin educaţie şi civilitate. De aceste forme ale violenţei şi de prezenţa lor în spaţiul sociabilităţii se ocupă cercetătorii francezi Lucien Faggion şi Christophe Regina, în culegerea de studii La violence. Regards croisés sur une réalité plurielle.

Preaonorabili cititoare şi cititori, să vă zic: în decembrie 2011, la zaiafetul de Crăciun al Dilemei vechi – care e un fel de gală Oscar fără actori, fără regizori, fără filme, fără premii, dar cu multă păpică –, cîţiva dintre colegi (parte bărbătească) mi-au atras atenţia cît de dese au fost referirile la dame şi demoazele în poveştile mele din ultimul an.

Pe la început de secol XVIII, mitropolitul Antim Ivireanul critică societatea valahă, aflată, după părerea lui, într-o adîncă şi aprigă criză morală. Mersul la biserică pare doar un pretext pentru ca oamenii să-şi scoată în evidenţă hainele şi rangul, şi chiar mai rău, să se amuze, postul devine o pacoste, bîrfa şi cleveteala o deriziune etc.

Azi de dimineaţă am ciulit puţin urechea la ştiri şi, deşi ceaiul negru cu bergamotă ce-mi aburea în faţă ieşise binişor, în cîteva minute m-am simţit secat pe dinăuntru de-o stranie senzaţie de disconfort (disconfort pe care l-aş putea numi „greaţă“, dar n-aş vrea să-i jignesc pe cei despre care vine vorba mai jos).

"Nenişorule, te rugasem să-mi cumperi o colivie şi am tot aşteptat să mi-o trimiţi prin cineva, dar am aşteptat degeaba, căci că ţi-ai uitat, ori n-ai vrut să cauţi astfel de bagatel. Dar, te rog, nenişorule, şi acum să-mi cauţi o asemenea colivie cum te-am rugat printr-atîtea scrisori."

Cînd, în primăvara lui 2010, murea polonezul Kaczynski, unii compatrioţi spuneau: „Iată ce preşedinte brav avea Polonia, pe cînd noi ne-am potcovit cu Băsescu“; acum, la moartea lui Václav Havel, aceiaşi spun: „Iată cine a făcut tranziţia în Cehia, pe cînd nouă ne rînjea Iliescu“.

La începutul secolului al XIX-lea, frumuseţea femeilor din Moldova şi Valahia intră într-o prefacere specifică epocii. Canoane şi artificii se amestecă, aşa cum Orientul şi Occidentul furnizează noi şi vechi idei cu privire la moda trupurilor atrăgătoare. Despre frumuseţe şi urîţenie vorbesc şi scriu fără încetare cei care au ajuns prin casele şi conacele boierilor.

Mulţumiri celor ce-au apreciat textul cu ciorapi mulaţi (pe picior de basarabeancă) de săptămîna trecută, numai că acum vă invit să vă reveniţi în simţiri şi să nu mai încurajaţi clişeele sexiste cu privire la cetăţencele Republicii Moldova. Nu uitaţi că statul înrudit şi învecinat a avut deja o femeie prim-ministru.

„Iarna se începe de la decembrie în zece, cînd este noaptea cea mai mare şi ziua împotrivă cea mai mică; şi ţine pînă la martie în zece“, scrie doctorul Ştefan Episcupescu. Să ne pregătim, aşadar, de o iarnă lungă, friguroasă, zăludă, cu omăt şi ceaţă, cu troiene şi ţurţuri, învăţîndu-i secretele.

În acest decembrie sînt la modă, printre tinerele doamne şi domnişoare din Chişinău, nişte interesanţi ciorapi negri, mulaţi pe... – dar nu cu acest detaliu doream să încep, ci mai curînd cu o aniversare ce m-a adus iarăşi în capitala Republicii Moldova: acum 20 de ani, ultimul imperiu colonial al istoriei se autoradia de pe harta lumii.

Construirea României moderne n-a fost un lucru mult prea uşor nici în trecut, nu este nici astăzi. Începuturile sînt întotdeauna dificile, mai ales cînd experienţele altora par uşor de imitat, dar atît de greu de pus în practică. Despre toate problemele politice care au animat primul Parlament românesc vorbeşte Silvia Marton în La construction politique de la nation.

Ca şi cum nimic altceva important nu s-ar mai întîmpla la noi sau aiurea, emisiunile de ştiri din ultimele luni ne-au adus la cunoştinţă, cu o oarecare frecvenţă, faptele artistice ale unor tineri români ce participă pe la diferite concursuri TV de amatori din Europa – concursuri pe care, spre lauda lor, uneori le şi cîştigă.

„În spatele fiecărui bărbat puternic se ascunde o femeie“ – am auzit de atîtea zeci de ori această inepţie că nu mai am nici o reacţie. Şi în spatele fiecărei femei puternice se ascunde cine? Un bărbat puternic, determinarea şi ambiţia de a-şi depăşi condiţia sau o „pilă“ bine manipulată?

Aşadar, o! preaînţeleptule cititor care m-ai văzut acum două săptămîni, aici, urcînd pe o cămilă pe nume Başir şi făcînd plimbări cu mîinile pe cocoaşă, ai reţinut, probabil, ce amabil a fost crescătorul de cămile ce ne fu gazdă şi ce aer de relativă prosperitate degaja el, fără ostentaţie. După plimbarea pe cămilă, ne-a dus la nişte staule, unde stăteau puii de încocoşată.

Prima modernizare românească oferă o serie de exemple, utile şi astăzi, cu privire la necesitatea „îmblînzirii“ unei populaţii de cele mai multe ori pasive, şi din cînd în cînd rebele. Căci, nu-i aşa, statul modern are nevoie de resurse pentru a hrăni imensul aparat administrativ ce urma a se naşte, şi de supuşi fideli pentru a „guverna“ în linişte.

Cică Dominique Strauss-Kahn, sătul să fie hăituit de ziariştii parizieni, s-ar fi refugiat incognito într-un sătuc din Alpii elveţieni. Şi, acolo, cum se plimba el pe-o uliţă, numai ce recunoaşte un alt personaj, ce se plimba şi el deghizat şi îngîndurat: era Silvio Berlusconi, ascuns şi el de presa romană.

Pe la începutul secolului al XIX-lea, societatea românească este prinsă de febra reformelor de tot felul prin care se încerca „intrarea în modernitate“. Or, dacă lumea urbană se lasă, de voie, de nevoie, prinsă în jocul schimbărilor, lumea rurală pare un tărîm atît de departe…

„Ţara e un imens şantier“ – cum aceste cuvinte, o! cititorule, mi-au legănat copilăria românească (într-atît de mult încît m-am cam săturat de ele), nu-mi imaginam că le voi repeta în mintea-mi intens aici, în capitala Qatarului, privind la macaralele ce încolţesc prin toate colţurile oraşului, ca nişte gigantice scobitori menite să fixeze Doha pe hartă.

Fîîîş-oo-fîîîş, fîîîş-oo-fîîîş – cam aşa cîntă boarea, preacinstite primitor al răvaşului meu, cînd bate ea seara, caldă şi parfumată, prin curmalii din spatele hotelului din Doha în care-mi ohihnesc pana (hotel aflat pe strada Al-Funduk – nu foarte greu de reţinut acest nume!).

Pe vremuri de lipsuri şi crize, multe dintre lucrurile fireşti ale vieţii cotidiene capătă dintr-odată importanţă şi ajung ţinte predilecte ale discursurilor de tot felul. Pîinea este una dintre aceste ţinte, întrucît îndestularea păstrează liniştea, ieftinătatea aduce „nemurirea“, belşugul induce slava.

O!, tu, preacinstite cititor care poate că pe spinarea cămilei n-ai urcat niciodată (spre deosebire de mine, cum se va vedea), ai aşadar bunăvoinţa şi primeşte cu bine această nouă epistolă pe care ţi-o trimit din micul & cochetul & bogatul emirat al Qatar-ului, pe unde drumurile vieţii mă aduseră încă o dată.

Pe vremea copilăriei mele, baba Dumitra ocupa un loc central în economia satului: putea vindeca bolile uşoare cu un descîntec. Durerile de cap, durerile de măsele, indispoziţiile şi alte mici ipohondrii îşi găseau leacul într-un pahar cu apă, cîţiva tăciuni stinşi şi vorbe magice rostite în semiîntuneric şi înaintea icoanelor.

Sau: putea Regele Mihai să oprească armata română la Nistru, în 1941? Putea România obţine condiţii mai bune de la Aliaţii anglo-americano-ruşi înainte de 23 august 1944? Ce s-ar fi întîmplat dacă Regele Mihai l-ar fi graţiat pe mareşalul Antonescu în 1946?

„la 1814, într-o zi de toamnă, eram sfătuiţi, am cumpărat o jemnă (jimblă) de la Babicu şi fripturi de la furnu, şi usturoi de toamnă. Am mers la Filaretu, acolo, să mîncăm şi să bem must“, povesteşte Foti, un tînăr de 17 ani, prins de gustul „înăsprit“ al mustului ce-i va aduce „chef“. Mustul, cîrnaţii de oaie, fripturile, usturoiul, murăturile însoţesc şi condimentează gustul toamnei.

Acum trei săptămîni am fost la Iaşi, într-o vizită (universitară). Era încă frumos afară, trotuarul din faţa Universităţii „Al. I. Cuza“ era curat şi însorit, trotuarele Copoului miroseau a gutui iar la trattoria cu terasă, unde m-au dus amicii două seri la rînd, nu numai că vinul la carafă era foarte bun, dar duduia unduitoare care ne servea, la un moment dat ne-a adus la masă un coşuleţ cu nuci.

Revoluţia de la 1848 a produs multe studii: unele mai bune, altele mai puţin bune, şi mult prea multe de domeniul maculaturii. Evenimentul politic a atras îndeobşte atenţia, lăsînd de-o parte multe alte aspecte de istorie socială sau istorie economică, capabile să „lumineze“ atitudine, comportamente, reacţii.

Dilemele – cel puţin cele lingvistice – în ceea ce priveşte a fi ţigan par a se fi rezolvat. După cum probabil ştiţi, noile ediţii ale dicţionarelor limbii române vor fi mai selective în raport cu unele definiţii ale cuvîntului ţigan considerate (pe drept) ca fiind denigratoare. Va rezolva acest lucru integrarea tuturor ţiganilor în normele civilizaţiei? Nu, evident.

Cînd mamă-sa cu tată-su hotărîseră să se ducă la Teologie, nu-i trecu prin minte că o să se facă popă. Crezu că pînă va fi să termine primul an le va trece: banii cheltuiţi cu haine, cărţi, drumuri, absenţa prelungită de acasă vor mai potoli îndîrjirea fanatică a maică-sii de a-l vedea cu orice preţ în sutană, slujind liturghia la biserica din sat. Dar nu fu să fie.

Întrunirile de la Păltiniş alcătuiau o poveste relativ omogenă, în care un grup de intelectuali stabileau o formă de comuniune bazată pe idei. „Şcoala“ păltinişană e cu totul în logica de tip Clio: iniţierea intelectuală este parte a unei deveniri, devenirea însăşi are mulţi paşi preparatori, şi peste toate tronează imperativul cunoaşterii, în sens clasic.

Divanul, narghileaua, siesta, cafeaua, sastiseala fac parte dintr-un ritual „dulce“ şi sfînt al unei elite ce se aşază languros în sofaua timpului pierdut. „Şăz într-un unghi de casă, uitîndu-mă şi privind vîrful nasului mieu cu ochii amîndoi, şi întocmai ca gîngăniile la vremea iernii, aşa sînt; nici din deget nu pociu mişca“, scria Nicolae Văcărescu  la 5 noiembrie 1814.

B. Elvin s-a dus. Mă întreb ce se va întîmpla cu ediţia română a revistei Lettre internationale. Ca aproape orice produs intelectual din această ţară, probabil că nu era profitabilă în termeni băneşti. Fundaţia condusă de dl Buzura a făcut bine că a năşit revista, Institutul dlui Patapievici a făcut bine că a tutelat-o mai departe. Pentru a întreţine tonusul intelectual al unei naţii, anumite instituţii – precum o revistă bună – trebuie ajutate să dăinuie.

Istoriografia franceză propune mai mereu teme spectaculoase de cercetare. Istoria animalelor este doar una dintre ele, cunoscută şi promovată mai ales de Michel Pastoureau cu L’ours. Histoire d’un roi déchu (Seuil, 2007), Les animaux célèbres (Bonneton, 2001) şi pînă la foarte recenta carte Le cochon. Histoire d’un cousin mal aimé (Gallimard, 2009).

Cei ce au vizitat Moscova în august a.c. ar fi putut fi martorii unui eveniment public nu tocmai obişnuit: un spectacol de striptease stradal susţinut de trei domnişoare studente foarte mîndre de cei 20 de ani ai lor, de sînii înfloriţi promiţător şi în deplin acord cu gravitaţia şi, mai ales, mîndre de preşedintele Dimitri Medvedev şi de politica antialcool pe care acesta a legiferat-o.

Se aşeză pe-o cărămidă şi trase cu nesaţ dintr-o „ceva“. Nu i-ar fi zis ţigară că nu era, nici trabuc că n-avea „clasă“, nici… dracu’ ştie ce putea fi tutunul ăsta învelit în foiţă de ziar… Mărioara lui nu-l lăsa să dea banii pe nimic, totul era calculat: chiria, mîncarea, băutura…

Acum zece ani, în 2001, ziua de 11 septembrie a picat într-o marţi. În acea vreme, Dilema pleca spre tipar în zilele de miercuri – şi apărea pe piaţă vinerea. Drept care, în noaptea de marţi spre miercuri, în freamătul situaţiei create prin căderea Turnurilor Gemene, mă furnicau vîrfurile degetelor şi l-am sunat pe Mircea Vasilescu.

Pe la 1800, curvia era o „meserie“, practicată pe uliţele marilor oraşe şi tîrguri, dar nu una ca oricare alta. Tolerată, dar doar în anumite împrejurări şi circumstanţe, celetnica (prostituata) trebuia să-şi cunoască, şi mai ales să-şi păstreze, foarte bine locul, căci odată ieşită dintre zidurile unor constrîngeri sociale, comunitatea avea grijă s-o trimită acolo de unde a venit.

Cine, oare, a contribuit mai mult la căderea comunismului în Europa de Est: disidenţii sau bişniţarii? Care anume categorie dintre cele două – ambele minoritare într-un regim de tip leninist – au subminat mai cu spor regimul poststalinist, pînă la finele anilor ’80 ai secolului trecut?

Mai deunăzi într-o discuţie cu un bun amic, profesor la Universitatea din Toulouse, chestiunea ISI s-a impus ca dezbatere de la sine, spiritele fiind deja încinse pe la noi şi de mult potolite pe la ei, adică printre universitarii şi cercetătorii francezi. „Dacă la noi s-ar aplica aceste criterii, jumătate dintre profesorii universitari şi altă jumătate dintre cercetători ar trebui să plece acasă."

Felul în care rescriem sau repovestim Istoria dă întotdeauna mai multe indicii despre prezent decît despre trecut – adică e mai grăitoare despre noi, cei de azi, şi abia mai apoi despre moşii şi strămoşii noştri, cei de altădată. Spune-mi ce istorie/istorii din trecut te interesează şi-ţi voi spune cine eşti în prezent – cam aşa s-ar putea sintetiza ideea. În ultimii 20 de ani s-au spus despre regimul comunist mari adevăruri, dar şi mari tîmpenii.