Nu trageţi cu ochiul după femeia arabă!
Fîîîş-oo-fîîîş, fîîîş-oo-fîîîş – cam aşa cîntă boarea, preacinstite primitor al răvaşului meu, cînd bate ea seara, caldă şi parfumată, prin curmalii din spatele hotelului din Doha în care-mi ohihnesc pana (hotel aflat pe strada Al-Funduk – nu foarte greu de reţinut acest nume!). Hotelul, în formă de piramidă (nu contează cum se cheamă şi nici cîte stele ca degetele tale de la o mînă are, o! Cititorule!) e cu ferestrele de Est spre apele Golfului – şi spre o grădină întinsă, cu un un mic lac artificial, pajişti verzi zumzăite de aspersoare, cîteva baruri fără alcool şi o plajă cochetă, unde turiştii ies la îmbăiat dimineaţa şi seara. Şi, după cum vă spuneam în epistola trecută, mai alaltăieri numai ce mă întîlnesc în lift cu una dintre colegele mele de conferinţă, pe nume Ielena şi de ocupaţie jurnalistă la ziarul moscovit Vremia. E în al nouălea cer: la Doha e ceva mai cald decît în Moscova din care a plecat. Şi-mi zice, camaradereşte: „Nu ieşi mîine dimineaţă să înotăm, pe plaja din grădină?“. „Să vedem“, îi răspund eu, evaziv, deşi ştiu bine că nu mi-a trecut prin cap, la Bucureşti, să-mi pun un şort de baie în valiză. Şi uite-aşa încălzirea relaţiilor româno-ruse a mai ratat o şansă!
Dară nu despre turiste vreau să vă vorbesc aici; conştiinţa – şi ochii – mai curînd îmi dau ghes să vă spun una-alta despre aceste misterioare femei arabe din Qatar, pe care le vezi mişcîndu-se de colo-colo, prin mall-uri, instituţii, bazaruri sau hoteluri, acoperite creştet-călcîie în straiele lor negre. Nu voi relua nimic din cele scrise la precedenta mea vizită (arhiva revistei, din mai a.c., mi-e martoră), ci doar vă voi aduce aminte că femeile localnice sînt o certă minoritate în populaţia statului. Desigur, ţi se poate părea bizar să vezi femei în burqa pe-o stradă din Lyon sau din Köln. Dar în Arabia – precum la Doha – ţi se vor părea fireşti în peisaj (faptul că femeile se îmbracă mai ales în negru iar bărbaţii mai ales în alb intrigă adesea ochiul occidental; dar detaliul n-are semnificaţia pe care noi o dăm acestor culori). Nu vă aşteptaţi ca femeile Arabiei să aibă un aer oropsit, să le simţi încătuşate în straiele lor sau dornice să şi le deşire – aşa cum fac unele ucrainence la supărare, prin faţa vreunui tribunal. Dimpotrivă: cît am tras eu cu ochiul (decent), mi s-a părut (să nu se supere prietenii qatarezi c-o spun) că femeile sînt cele care-i ghidează pe bărbaţi şi că sînt la fel de sfătuitoare (incorecţii-politic ar spune „cicălitoare“) precum toate suratele lor din lume. Pe o terasă, m-am uitat la un tînăr cuplu de-al locului – el în alb, ea în negru, el i-a adus o cupă cu îngheţată iar ea, taca-taca-abharam-bahkaram, ori îi spunea că îngheţata e divin de bună, ori îi spunea că e bleg şi că n-a ales bine (după mimica femeii n-am putut să mă dumiresc).
Sau: într-un magazin Rolex, ea (tot în negru sus-jos) stătea la masă şi un asistent al magazinului îi prezenta nişte ceasuri de damă, iar el (tot în alb sus-jos) stătea lîngă ea şi legăna în braţe un copil de 3-4 luni. În ăst timp, ea-i spunea taca-taca-abharam-bahkaram, iar el dădea din cap, în stilul comun tuturor bărbaţilor lumii care ştiu că altfel n-au nici o şansă (plus că la final bănuiesc că tot el a scos Mastercardul). Deci, nu plecaţi de la ideea că femeile sînt inevitabil asuprite în Arabia, cel puţin în viaţa de zi cu zi (nu mă pronunţ aici asupra legilor sau cutumelor, nu le cunosc). Cred că şi povestea cu arabii cu n soţii se cere în bună măsură demitificată: trebuie să fii realmente bogat ca să ţii două-trei soaţe (care, dacă-s de calitate, nu acceptă orice fel de soţ), plus că modelul contemporan pare a tinde mai curînd spre cuplul el + ea. Cineva mi-l dădea ca exemplu pe însuşi emirul Qatarului: nu se ştie cîte soţii (şi nici nu se întreabă dacă) o avea şeicul Hamad bin Kalifa al Thani, dar Excelenţa sa apare în public doar cu şeika Moza (şi frumoasă, şi deşteaptă – aşa mi-au descris-o cei ce-au întîlnit-o). Iar în mediile tradiţionaliste, se întîmplă ades – mi se spune – ca soţia să-l împrumute pe soţ cu bani pentru ca acesta să-şi ia o a doua soaţă, dar cu condiţia ca soaţa nr. 2 să fie aleasă de soaţa nr. 1 (eventual dintre prietenele ei). Aşadar, realitatea e nuanţată. Oricum, o!, cititorule, ai grijă: de-mi vei călca pe urme, să nu tragi cu ochiul după femeile arabe că nu-i frumos – decît dac-o faci, precum povestitorul, în interesul etno-sociologic al dilematicilor de pretutindeni!
Iată-mă-s cum vă ţin cu vorba, preacucernice cititoare & cititori, şi încă n-am ajuns să vă zic o memorabilă întîmplare ce-mi fu dată în Qatar. Imaginaţi-vă că primesc invitaţia de a merge în casa unei...
Ajuns aici cu firul poveştii, strănepotul Şeherezadei văzu lumina zorilor mijind şi, sfios peste poate, tăcu. (va urma)
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.
