IERI CU VEDERE SPRE AZI

S-a trezit la prima oră a dimineţii, s-a uitat în jur, nu numai pentru a vedea de-i singur, ci şi pentru a depista ceva de valoare ce ar mai fi de vîndut, de prin curte. Găsi o sapă uitată pe rîndul de vie, un coş de nuiele plin ochi de porumb, un butoi dospit de soare, putina abia scoasă din pivniţă, aflată la fermentat, împreună cu varza ce rămase de cu iarnă, un cîine jigărit, cinci găini, trei raţe, un porc, o duzină de papuci de plastic.

„Caii troieni“, în versiunea modernă, sînt o combinaţie de structuri binare: cifrele 0 şi 1 dispuse într-un fel anume. Aceste combinaţii pot să ne izbăvească de trudă, pot să ne simplifice viaţa sau, dimpotrivă, pot să trimită ţări întregi într-un infern al paraliziei.

Astăzi, obsesia „publicului larg“ a devenit mai mult decît o obsesie. Se vrea „cultură“ pentru „publicul larg“ fără a se şti prea bine cine se ascunde în spatele acestui „public larg“ şi, mai ales, spre ce preferinţe se îndreaptă gusturile acestui „public larg“. Presa, de orice fel, explică proasta calitate a prestaţiilor sale prin voinţa „publicului larg“.

Din punctul meu subiectiv de vedere, pop&rock-ul este un subcapitol notabil al istoriei contemporane. O piesă bună, un album reuşit sau un concert de excepţie încapsulează ceva din spiritul unei epoci, din respiraţia unei generaţii (vezi Woodstock, 1969). Ca fost DJ în studenţie, nu-mi pot imagina ultimii, gri, ani ai lui Ceauşescu fără evadarea pe care mi-a prilejuit-o muzica acelor an.

S-a vorbit mult, se vorbeşte încă (Dilema veche chiar a consacrat un număr întreg acestui subiect) despre sistemul sanitar românesc (medici, asistente, infirmiere, spitale etc.), dar aud rar şi aproape deloc cîte ceva despre conduitele pacienţilor, adică ale beneficiarilor acestui sistem deficitar.

Pilotul (român) al unui avion în zbor îi spune controloarei de zbor din turnul de control (româncă şi ea) cîteva glumiţe ca de la băiat la fată, o întreabă (totul în engleză!) dacă mama ei mai face gogoşi, apoi mai flirtează preţ de cîteva fraze şi… Ai-ai-ai! Ce scandal! Secvenţa audio ajunge – via un tabloid – în toate buletinele de ştiri naţionale, şi un aer de catastrofă bate prin redacţiile TV.

Trăim în România, nu în Franţa, Anglia sau SUA, or pentru această ţară trebuie să promovăm valoarea. Degeaba ne vom compara noi cu Oxford şi Paris, cînd ştim bine că tradiţia noastră universitară se duce cu chiu, cu vai spre mijlocul secolului al XIX-lea, degeaba ne batem cu pumnii în piept pentru criterii ISI, ERIH şi alte indexuri internaţionale, dacă nu vom încerca să facem curat în propria noastră ogradă.

Teribilul atentat din 22 iulie a.c. ne-a pus în faţa evidenţei: în Europa – inclusiv în state prin definiţie paşnice, precum Danemarca, Norvegia, Finlanda, Suedia ş.a. – teama de imigraţie, de mondializare şi multiculturalism (şi în particular teama de ofensiva infiltraţionistă a islamului) duce spre structurarea unei extreme drepte înnoite la faţă. Acest fundamentalism creştin al secolului XXI îşi revendică mize mari.

Cînd am ajuns la Graz, într-o după-amiază de duminică a acestui iulie, ploua de mama focului, era frig şi bătea un vînt de-ţi îngheţa sufletul. Citiserăm despre o aşa vreme, dar căldura de „acasă“ ne duse cu gîndul doar la „hai că n-o fi chiar aşa“ şi la haine din in şi sandale. Holul hotelului, unde am regăsit o parte dintre colegii mei veniţi din toată lumea pentru cel de-al treisprezecelea congres internaţional, mi-a dat o oarecare satisfacţie.

A spune că Dinu Patriciu este un personaj controversat sună într-atît de banal încît nici nu mai dezvolt ideea. E ca şi cum ai spune că paralela 45 trece prin România – toată lumea e de acord cu asta, deşi nimeni nu poate spune dacă acest adevăr e de bine sau de rău. A scrie însă în Dilema veche această banalitate despre Patriciu poate duce, deasupra unor ochi, la ceva ridicări de sprîncene

Cînd Nicolae Creţulescu termina Facultatea de Medicină din Paris şi ajungea la Bucureşti, cu brevetul de medic în buzunar şi dorinţa de a practica meseria pentru care a fost pregătit, a stîrnit pe bună dreptate nemulţumirea semenilor săi. Societatea nu era încă pregătită să accepte că boierii pot munci „altfel“ decît „gîndind“.

Pentru a nu vă mai fierbe inutil în aceste zile călduroase, voi spune de la bun început că eu fac parte dintre cei ce cred că da, NASA a dus oameni pe Lună. Admit dreptul la opinie al negativiştilor şi conspiraţioniştilor de azi – şi, cu toate acestea, cred că ei bat cîmpii şi că zborul spre stele şi popasul la prima răspîntie (asta a însemnat adăstarea lui Armstrong & Aldrin pe Luna albă a unui cer de vară din 1969) chiar a fost una dintre cele mai frumoase aventuri umane.

Să nu se creadă că România arată cum arată din cauza nemţilor, chinezilor sau confraţilor noştri bulgarii. Trăim într-o mare hazna şi asta este ceea ce am ştiut construi. Dincolo de aspectul neîngrijit al litoralului românesc (Am aflat abia săptămîna aceasta că heirupismul iluzoriu se datora unei „vizite de lucru“ a unei alte Elene.

Problema, în ceea ce o priveşte, e faptul că nu poţi s-o eviţi. Lady Gaga este peste tot, în aproape orice media ce contează şi în absolut toate cele care nu contează. Programul de televiziune comercial? E acolo. Programul TV de ştiri? E şi acolo: această lady atipică a blocat, la sfîrşitul lunii mai a.c., site-ul Amazon.

De cum intri în staţiunea Saturn, te izbeşte un anunţ „important“: „Saturn: staţiune turistică de interes naţional“; numai că importanţa anunţului (care ţi-ar da, cel puţin teoretic, garanţia calităţii) este mult atenuată şi chiar aruncată în deriziune de cîinele ce se odihneşte nestingherit la picioarele pancartei pe care a fost  „săpat“ îndemnul naţional.

Voi începe prin a te întreba, distinse cititor, la ce anume ne aşteptăm oare din partea unui prinţ generic? În rezolvarea acestei întrebări un rol hotărîtor îl joacă imaginarul societăţilor noastre, dar şi poveştile pe care le-am aflat, pe cînd juniori eram, din gura bunicilor, din cărţile lui Ispirescu sau de pe discurile Electrecord ale copilăriei.

„Iubită Catinco, am primit scrisoarea dumitale, şi sfintele sărbători ale Domnului nostru Isus Hristos să-ţi fie de a petrece întru mulţi ani cu sănătate şi cu fericire, cum şi vărului Iordache Miclescu arată-i frăţeştile mele închinăciuni şi de a petrece sfintele sărbători întru mulţi ani cu fericire şi i-am rămas şi îndatorit pentru bunătăţile ce face dumnealui pentru noi."

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai.

Pînă mai ieri, poate încă şi astăzi, iubirea se conjuga întrucîtva la masculin. Pasivitatea feminină trebuia să fie o virtute (mai este încă) şi o dovadă a unui comportament „cinstit“ şi „fără de ponos“ care l-ar bucura pe orice potenţial candidat. O femeie ar fi putut să fie îndrăgostită, dar ar fi fost „lucru de ruşine“ să-şi cînte iubirea sub ferestrele iubitului.

Dezbaterea din ultima săptămînă privind intenţionata „regionalizare“ a României s-a blocat într-o dispută privind statutul viitor al judeţelor în care etnicii maghiari sînt azi majoritari. Unul dintre partidele la guvernare – PDL, cel ce propune opt entităţi administrative – crede că dacă oraşul Miercurea Ciuc va fi adus alături de oraşul Braşov în aceeaşi „regiune“ (sau „voievodat“ ş.a.m.d.), atunci va fi mai bine pentru toţi, fondurile europene vor fi mai atrase, laptele din euro şi mierea din

În suburbiile excentrice ale Capitalei se mai fac şi astăzi construcţiuni lipsite de condiţiile cele mai elementare ale unei locuinţe sănătoase: case de gard lipite cu pămînt, lipsite de pardoseală, cu ferestre mici, care nici nu se pot deschide, ori case în paiantă fără fundament, aflate dedesubtul nivelului stradei, case fără latrine şi fără haznale, beciuri permeabile pentru apă, lipsite de aer şi lumină.

În această parte a misivei mele, prea’nţeleptule cititor, voi spune că una dintre cele mai reale surprize ale şederii mele în Qatar a fost televiziunea pe nume Al-Jazeera. Probabil că şi dvs., cînd treburile sau funcţiile vă mai plimbă prin lume, deseori mai daţi – prin camere de hotel – peste acest post carele vorbeşte de ani buni în numele lumii arabe (sau a unei părţi a ei).

Pe la noi, muzica n-a fost şi nici nu este încă un domeniu serios de cercetare sau măcar de formare. Prin şcoala generală, orele de muzică sînt ore de chiul, cel puţin aşa era pe vremea mea cînd profesorul, care preda muzică, desen şi sport, se arăta favorabil fotbalului.

Cuprins de nelinişte în faţa invadatoarei realităţi, povestitorul întrerupe, fără voia sa, şirul epistolelor din lumea arabă – revin la el săptămîna viitoare, sper – şi iată-mă-s discutînd tensiunea în curs de escaladare dintre România şi Ungaria, via „Ţinutul Secuiesc“. Puţini dintre dvs. mă veţi bănui de pasiuni etnomaniace; prin ce am scris sînt cunoscut mai mult pentru demitizarea istoriei naţionale decît pentru glorificarea ei.

Cît şi cum mai citesc tinerii de astăzi sînt întrebările la care vrea să afle răspuns mai toată lumea, dar mai ales editorii, în încercarea de a-i „cuceri“. Răspunsurile sînt destul de greu de cunoscut într-o epocă plină de alte tentaţii şi în care lectura abia de se mai regăseşte printre preocupările cotidiene de omorît plictiselile.

Mai află, o!, înţeleptule cititor al epistolei mele, că lumina soarelui cade altfel asupra ta atunci cînd te afli pe nisiposul pămînt al capitalei Doha; şi, spunîndu-ţi asta, nu insinuez misticisme, ci doar strecor observaţia banală că, deşi Qatarul e pe acelaşi fus orar cu România, ţara arabă e mai la est – astfel încît dimineaţa se luminează mai devreme, iar seara deja începe să se întunece.

Cine mai are astăzi timp şi inspiraţie pentru a pune pe seama climei multe dintre obiceiurile, bolile, trăsăturile unei naţii? Mai nimeni... Pe la începutul secolului al XIX-lea, doctorii scriau de zor despre această legătură inerentă, insistînd asupra faptului că „sulimanul climei“ face diferenţa între diferitele naţii şi este un instrument util în deosebirea unui „arap (sic!) dintr’un ţarigrădean, un ungur dintr’un neamţ, un leah dintr’un muscal, şi un englez dintr’un american“.

Bazarul din fiecare oraş – sau souk-ul, cum îl numesc localnicii – este un perimetru definitoriu pentru spiritul arab şi o teribilă atracţie pentru orice vizitator. Cel mai mare (şi mai vechi) souk din Doha e cel numit Waqif. E bine să intri în el pe cît posibil sătul – altfel, aromele condimentate ce răzbat de la orice grătar al puzderiei de terase din zonă îţi vor lua minţile.

România  a cunoscut mai multe perioade de schimbare şi modernizare. Mai ales în ultima vreme, cînd nimic din ce se ridică ziua nu mai este bun noaptea, ca să spunem aşa pentru a sancţiona lipsa de coerenţă a reformelor impuse de unii şi abrogate de alţii. Dar se poate observa şi o lipsă de continuitate, în măsura necunoaşterii trecutului.

Cum bănuiesc că printre cititorii acestor biete rînduri trimise din Arabia se vor găsi şi cîţiva bărbaţi români cu intenţii în general serioase, trebuie să vă spun de la bun început că această ţară nu este cea mai potrivită pentru a vă găsi mireasa. Nu pentru că n-ar fi frumoase qatarezele (dimpotrivă – sînt unele frumuşele foc), ci pentru că...

Primăria oraşului Focşani interzicea, la 1909, „vînzarea de lapte din care s-a scos smîntîna“, laptele trebuia să „se aducă în comerciu în stare naturală“, adică „să se presinte ca un liquid netransparent, de culoare albă sau slab gălbuie, de un miros şi gust plăcut, de densitate (greutate) mai mare decît a apei, de reacţiune slab alcalină sau amfetera“.

Previzibil, nunta regală londoneză din 29 aprilie a.c. a stîrnit un interes real la noi – semn că imaginile colorate cu parfum de poveste plac românilor, după cum plac şi altora în lume. Noroc cu Will & Kate: vreme de-o zi, de pe ecrane au dispărut maneliştii şi decolteele gonflabile ce altfel dau tonul mondenităţilor.

Secolul al XIX-lea avea să acorde o importanţă însemnată igienei, parte integrantă a modernizării statului. Nu este o temă românească, Europa naţiunilor acordă un loc important medicalizării societăţii, iar medicul îşi ţese încet, încet un cîmp de acţiune care îl va face indispensabil pentru orice proiect de viitor.

Două dintre gloriile alb-albastre ale adolescenţei mele, pe nume Geolgău şi Ţicleanu, tocmai beau o cafea în acea sîmbătă de 23 aprilie a.c., în cofetăria în care eu intrasem în amintirea anilor de liceu, şi iată că cei doi mă invitară şi pe mine la o cafea!

Biserici deschise zi şi noapte, preoţi cîntînd slujba, indiferent de oră, vecerniile şi utreniile contopite în slujba de seară, pentru a valoriza astfel timpul creştinului; porunci verificate prin descinderi ad-hoc şi sub anonimatul deghizării lui vodă într-un preot oarecare sau într-un călugăr refugiat, la vreme de seară, pe treptele unei biserici dintr-o parohie aleasă la întîmplare.

La data primelor poveşti, măsuram impactul revistei prin numărul celor pe care-i vedeam citind Dilema, vinerea dimineaţa, prin vagoanele de metrou sau prin sălile de curs ale Universităţii. Astăzi, cei care vor citi acest text pe hîrtie vor fi probabil mai puţini decît cei ce-l vor citi pe Internet.

Veni şi primăvara... cu miresme, miroase, pomi înfloriţi, verdeţuri, sărbători, ploi şi soare, vremuri capricioase... Fiecare anotimp are „lucrarea“ sa şi trebuie tratat ca atare, respectîndu-i „vrerile“, trăgînd folos din „miracolele“ oferite, „prelucrînd“, pe cît posibil, toate cele „răzbunătoare“ ale naturii.

Pînă pe 8 aprilie a.c. credeam că singurul extraterestru pe care l-aş putea întîlni în viaţă ar fi autorul puţinelor aserţiuni despre mine din cablogramele Wikileaks. Într-una apar ca senator care, prin 2006, susţine retragerea trupelor române din Irak.

Suferim astăzi de o serie de boli, spunem noi, specifice civilizaţiei – hernie, cancer de toate tipurile, hemoroizi şi coln iritabil, ulcere şi pancreatite, anorexii şi bulimii  – exacerbate de sedentarism şi stres, de muncă şi extenuare, de canoane „inventate“, de diete cercate de alţii, de pofte dulci şi vicii întăritoare. Şi în loc să ne ajute, multe leacuri ne afundă şi mai tare în himera tămăduirii.

Cîteva foi de la noi l-au identificat şi pe dl Tudy (video-vedeta ultimelor săptămîni) ca fiind „parlamentar european“. Ba unii chiar s-au lamentat uite, dom’le, cine ne reprezintă la Bruxelles! – ca şi cum ar fi de datoria Regelui Belgiei să ne aleagă reprezentanţii, şi nu a noastră. În realitate, tînărul e doar consilier al dnei Norica Nicola.

„Este aproape imposibil ca un popor, de care trag în părţi diferite două puteri vecine şi care, după o expresie vulgară, a fost obişnuit în decursul a mai multor secole să sugă la două oi, deci este aproape imposibil spuneam, ca în asemenea împrejurări poporul să nu cadă,  finalmente, în cea mai deplină demoralizare.“

În decembrie trecut, avansam ideea că această scurgere de informaţii confidenţiale (a.k.a. Wikileaks) nu ajută cu nimic democraţiile – dimpotrivă, le şubrezeşte reputaţia şi le afectează interesele. Pe de altă parte, mi-a fost limpede încă de atunci că nu toată lumea va fi de acord cu reţinerea mea. În fond, cu toţii ştim că nu-i frumos să priveşti pe gaura cheii.

Pe la 1800 şi un pic, românii se grăbeau, ca şi astăzi, să se plîngă, să invoce protecţie, să se umilească, să strige după ajutor, chiar dacă uneori nu aveau nevoie de el, să gîdile orgoliile altora, într-un cuvînt să fie mai mult slugarnici şi mai puţin diplomaţi. Slavă Domnului că aveau în slujba cui să-şi pună „talentele“ oratorice.

Cînd vezi paloarea de pe faţa dlui Obama, voltele asterix-tice ale dlui Sarkozy, prudenţa îngîndurată a dnei Merkel şi surîsul care nu-i al lui de pe obrajii dlui Putin, aproape că-ţi vine să-l reevaluezi pe George W. Bush.

"Flecarii sînt pretutindeni şi scot din buzunar în orice împrejurare şi cu orice ocazie marele „dicţionar“ al trăncănelii; şi povestesc vrute şi nevrute, nimicurile devin lucrurile esenţiale ale existenţei umane, te trag de mînecă atunci cînd li se pare că gîndurile s-au abătut din calea „basnelor“ lor; le simţi răsuflarea precipitată şi vorbele repezi ce se sparg de obrazu-ţi, odată cu saliva“.