Despre cum am descoperit-o pe Katara
Nimic mai interesant în aceste tulburi zile ale noastre – mi-am zis eu – decît să laşi CNN-ul în pace şi să vezi lumea arabă la ea acasă, cu propriii tăi ochi. Şi aşa se face, onorabile cititor al acestor nedemne rînduri, că m-am gîndit să trimit către tine răvaşe cu doar cîteva firimituri din minunăţiile ce-mi sînt date să le văd aici, în atît de îndepărtata de noi ţară a Qatarului, mai precis în uimitoarea capitală a acesteia, pe nume Doha (unde anual are loc unul dintre cele mai interesante forumuri de dezbatere a actualităţii internaţionale). Dacă nu ştiţi pe unde se află Qatarul, puteţi să vă uitaţi pe harta lui Ptolemeu (cea din secolul al II-lea al erei noastre) şi veţi găsi acolo aşa-numita ţară Katara: după numele unor nomazi ai Arabiei pe care, cu un secol înaintea hărţii, istoricul Pliniu cel Bătrîn îi numea katharrei – probabil (spun istoricii) cu trimitere la încăpăţînarea acestora de a căuta apă prin deşert. Dacă, cumva, nu aveţi la îndemînă vechea hartă de acum 2000 de ani (sau dacă, pur şi simplu, nu vă interesează cine au fost Ptolemeu, Pliniu ş.a.m.d.), e de ajuns să luaţi orice hartă a lumii din prima benzinărie şi, în estul Arabiei Saudite, pe malul Golfului, veţi vedea o peninsulă în formă de con de brad ce se ridică parcă din nisip şi împunge apa. Aceasta este Qatarul.
Cu totul previzibil, ediţia din acest an a Forumului Doha a avut ca temă (r)evoluţiile din Orientul Mijlociu. Desigur, o să redau în umila mea misivă cîte ceva din cele discutate acolo, de către oamenii (unii dintre ei luminaţi) ce au participat. Dar mai înainte, o!, mărite destinatar al acestei epistole, permite-i nevolnicului cronicar să-ţi împărtăşească din măruntele sale impresii de drum.
Cum ar fi cîteva cuvinte despre doamnele stewardese de pe linia Qatar Airways. Poate să pară curios că încep o scrisoare despre arabi vorbind taman despre femeile lor, dar rar mi-a fost dat, pe avioanele infinitului adîncurilor văzduhurilor latitudinilor şi longitudinilor pe care le-am întretăiat pînă acum, să văd un personal mai amabil şi mai profesionist. Nu, nu vă imaginaţi că m-am găsit să fac reclamă pentru astă companie de avioane, ci mai curînd extazul meu are legătură cu un mieluşel nevinovat ce mi-a ieşit în cale chiar acolo, dincolo de nori, sub cea mai agreabilă formă a lui pe care-o poţi întîlni prin Arabia. Ce vreau să spun: cum stăteam eu îngîndurat şi legat de scaunul avionului, pe drumul de costişă noroasă ce duce către Doha, mi-a fost dat să gust cele mai fantastice costiţe de berbecuţ din viaţa mea – şi zic asta ca unul care nici măcar nu e înnebunit după carnea de miel, ci mai curînd o gustă ca tot românul, din Paşti în Paşti. Ei bine, stimabililor, vă place sau nu oaia, mielul & familia lor gastronomică, tot ce pot să vă spun este că acele costiţe au fost fe-no-me-na-le! Pînă acum credeam că cel mai bun miel se gustă prin tavernele grecilor. Cu regret spun ţie, Irene Papas... şi ţie, Onasis... şi ţie, Zorba, grecule – de azi cred că cel mai bun e, totuşi, pe avioanele katharreilor. Iar al doilea lucru fenomenal este că acea duminică în care tocmai plecam către ţara şeicului Hamad al Khalifa Al Thami şi a şeicei Moza (o să scriu şi despre domniile lor, se înţelege) nu era una orişicare: ci chiar duminica din 8 mai a.c. Repet: 8 mai! V-aţi prins? Cu fix 90 de ani în urmă, pe 8 mai 1921, se năştea Partidul Comunist din România.
Altădată, pe cînd eram elev, de această zi se recitau poezii şi se închinau imnuri republicii socialiste. Iar la nouă decenii de la înfiinţarea partidului care a adus (prin baioneta sovietelor) republica în România, iată-mă-s plecat spre una dintre monarhiile Golfului arabic. Ce ironic se răzbună Istoria uneori! Să tot aniversezi în stilul acesta! Să mai spun că în acea dimineaţă a plecării am lăsat în urmă un Bucureşti cu ploaie rece, aproape lapoviţă (nu ştiu cum se face, dar ceea ce în lume – cică – e încălzire globală la noi s-a tradus în astă primăvară printr-o răcire locală!), iar la coborîrea din avion, la Doha, deodată simt venind spre mine şi îmbrăţişîndu-mă tandru... cine credeţi? cin’ să fie?... nu una... nu două... nu şapte... ci nu mai puţin de vreo 30 de cerculeţe Celsius arzătoare şi zglobii, ce păreau a călări în voie un vînt cald şi aromat, printre pîlcuri de curmali şi de leandri.
Cum bănuiesc că printre cititorii acestor biete rînduri trimise din Arabia se vor găsi şi cîţiva bărbaţi români cu intenţii în general serioase, trebuie să vă spun de la bun început că această ţară nu este cea mai potrivită pentru a vă găsi mireasa. Nu pentru că n-ar fi frumoase qatarezele (dimpotrivă – sînt unele frumuşele foc), ci pentru că...
Ajuns aici cu firul poveştii, strănepotul Şeherezadei văzu lumina zorilor mijind şi, sfios peste poate, tăcu.
(va urma)
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.
