A dus NASA oameni pe Lună sau nu?

Pentru a nu vă mai fierbe inutil în aceste zile călduroase, voi spune de la bun început că eu fac parte dintre cei ce cred că da, NASA a dus oameni pe Lună. Admit dreptul la opinie al negativiştilor şi conspiraţioniştilor de azi – şi, cu toate acestea, cred că ei bat cîmpii şi că zborul spre stele şi popasul la prima răspîntie (asta a însemnat adăstarea lui Armstrong & Aldrin pe Luna albă a unui cer de vară din 1969) chiar a fost una dintre cele mai frumoase aventuri umane. Cu atît mai frumoasă cu cît a plecat, la origini, din sînge şi din teamă.

Wernher von Braun, inginerul-pilon al programului spaţial american Apollo, fusese înainte de aceasta proiectantul care-a pus pe masa lui Hitler (şi pe cerul Londrei) rachetele ucigaşe V2. O mai fericită reconversie nu există: racheta ce trebuia să schimbe în rău cursul Războiului Mondial a devenit sămînţa capsulei din care, 25 de ani mai tîrziu, Neil Armstrong a coborît cu bine în praful unui corp ceresc altul decît cel pe care Homo erectus se ridicase-n călcîie în negura insondabilă a timpurilor. De atunci, din 1969, lumea – şi cu ea omul – n-a mai fost la fel: ne-am simţit mai puternici întru a visa mai departe şi mai curajoşi întru a ne dori mai mult; ne-am crezut mai aproape de (dumne)zei şi ne-am văzut faţa oglindită în lumina unui alt orizont. 

Popasul pe Lună – şi graba de a-l face – a plecat totodată şi din teama Războiului Rece. În octombrie 1957, Sputnik-ul sovietic a făcut bip-bip pe orbita Pămîntului şi, atunci, America şi-a dat seama că, dacă nu grăbeşte cursa, s-ar putea s-o piardă. În iulie 1958 lua naştere NASA (National Aeronautics and Space Administration), iar în octombrie 1960 Alan Shepard urma să devină primul om ieşit în spaţiu – ceea ce nu s-a întîmplat, din cauza unor întîrzieri în program. Astfel încît sovieticul Iuri Gagarin i-a luat-o înainte – în aprilie 1961; la trei săptămîni distanţă l-a urmat şi Shepard. În acel moment, în meciul spaţial era 2-0 pentru URSS. 

Şi apoi a venit entuziasmul lui J.F. Kennedy. „Pînă la sfîrşitul acestei decade vom trimite primul om pe Lună“ – a spus el şi, deşi firul propriei vieţi s-a rupt mai-nainte de a-şi vedea pariul cîştigat, pe 20 iulie 1969 pasul a fost făcut. Eram prea mic pentru a-mi aduce aminte – dar ce ştiu este că pe această polemică şi-au terminat viaţa bunicii mei: bunicul matern şi bunicul patern (oameni care făcuseră războiul şi care i-au tot aşteptau pe americani pînă cînd s-au mulţumit cu Nixon la Bucureşti) au luat în serios salutul de pe Lună al lui Armstrong, pe cînd ambele mele bunici, mai circumspecte, au păstrat pînă la capăt o urmă de îndoială. „Machea, aşa o fi?“ – spunea cu accent sudic mamaia mea după tată (cînd eu îi dădeam ca sigur că-ntr-un an-doi vom întîlni extratereştri prin văzduh) şi privea spre icoană ca şi cum tot de-acolo ar fi urmat răspunsul. 

Iară generaţia mea a crescut crezînd că UFO, Star Trek, Războiul stelelor, Odiseea spaţială 2010, Solaris-ul lui Stanislav Lem, Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice (broşuri hărtănite din anii ’60) şi Almanahul Anticipaţia (din anii ’80) chiar vorbesc despre noile frontiere finale. Eram soldat al Pactului de la Varşovia în anul în care naveta spaţială Challenger a explodat la lansare (în 1986) şi eram cetăţean al unei ţări admise în NATO atunci cînd (în 2003) naveta Columbia a explodat spre aterizare. Dar dincolo de aceste două accidente au fost alte 133 de lansări care au mers cu bine. Din acest motiv privesc înapoi cu nostalgie acum, cînd – după ultima lansare de pe 8 iulie ce trecu – programul navetelor spaţiale îşi trage obloanele. Nimeni nu ştie foarte clar ce va urma. Să-şi fi pierdut cerul de deasupra noastră din atracţie? În 1965, în culmea cursei spaţiale, 4,4% din bugetul SUA mergea spre programul spaţial; în 2010, doar 0,5%. Preşedintele Obama spunea recent că în timpul vieţii noastre un om va ajunge pe Marte – dar parcă nu ne mai înfioară; şi parcă şi Marte ni se pare cam aproape. Ruşii au încetinit pasul şi ei, mulţumindu-se – alături de americani, canadieni şi alţi cîţiva – să ţină în viaţă, măcar pînă în 2020, o staţie spaţială internaţională care oricum a intrat în banalitate. China anunţă anumite ambiţii – inclusiv trimiterea unui om pe Lună –, dar nu e foarte limpede cînd şi cum se va întîmpla asta. Vom saluta evenimentul, dar probabil că nu vom mai tresări ca în ’69. 

Din acest motiv vin şi spun, iată, că dacă pofta noastră de zbor spre înalt pare a fi intrat într-o oarecare criză, poate că ar fi timpul ca acei extratereştri care-or exista, dac-or exista, să ne dea un semn şi nouă din mila măriei lor şi, înspre a ne înzdrăveni şi pe noi cît de cît, să ne facă astfel să privim din nou mai departe spre stele – to boldly go where no man has gone before.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.