Hai să ne jucăm de-a conflictul etnic!
Dezbaterea din ultima săptămînă privind intenţionata „regionalizare“ a României s-a blocat într-o dispută privind statutul viitor al judeţelor în care etnicii maghiari sînt azi majoritari. Unul dintre partidele la guvernare – PDL, cel ce propune opt entităţi administrative – crede că dacă oraşul Miercurea Ciuc va fi adus alături de oraşul Braşov în aceeaşi „regiune“ (sau „voievodat“ ş.a.m.d.), atunci va fi mai bine pentru toţi, fondurile europene vor fi mai atrase, laptele din euro şi mierea din albine de Bruxelles vor curge etc. Opus acestei variante, alt partid la guvernare – UDMR, care desenează 16 regiuni – spune că, dacă Miercurea Ciuc va fi pus alături de Braşov, se comite o ofensă identitară: maghiarii, din majoritari în vatra lor istorică, vor ajunge minoritari la nivelul „regiunii“ etc. La rîndu-i, opoziţia – USL – are propriul proiect care nu-i în acord cu nici unul dintre cele două pomenite, dar nici nu este, prin aceasta, mai clar decît ele. Drept care întreb: din ce anume rezultă necesitatea imperioasă a unei regionalizări (în afara intereselor politice, conjuncturale), cîtă vreme nu cădem – experţi şi politicieni – de acord în privinţa trasării ei? Decît să pierdem vremea cu astfel de non-subiecte, nu mai bine rămînem ne-„regionalizaţi“ pînă reluăm creşterea economică şi pînă ce ne calmăm social pe fondul unei umbre de prosperitate (sperate) viitoare? Sau, dacă tot ne arde de reorganizat, de ce nu uzăm de vechile provincii: Oltenia, Dobrogea, Maramureşul, Banatul ş.cl.?
Să vedem cum am ajuns aici. Harta României a fost „spartă“ cu violenţă în septembrie 1950, cînd o lege de „raionare administrativ-economică a RPR“ împărţea ţara în 28 de regiuni şi 177 de raioane, într-o încercare nefastă (motivată ideologic) de copiere a modelului sovietic. Planul a fost atît de prost aplicat, încît însuşi guvernul comunist a revenit asupra lui doi ani mai tîrziu: în septembrie 1952, un nou decret reducea numărul regiunilor de la 28 la 18 – printre ele apărînd şi Regiunea Autonomă Maghiară. În decembrie 1960, „reorganizarea“ din 1952 s-a mai reorganizat o dată, din 18 regiuni au rămas 16, iar Regiunea Autonomă Maghiară a fost redesenată (mai mică) drept Regiunea Mureş – Autonomă Maghiară. Aşadar, o primă observaţie: nu Ceauşescu, ci Gheorghiu-Dej e primul care „diluează“ ponderea maghiarilor în zonă (dacă RAM avea 77% maghiari, în RM-AM procentajul lor era de 62%). În fine, în februarie 1968, regimul Ceauşescu desfiinţează regiunile & autonomia şi revine (tot după o logică politică) la împărţirea „tradiţională“ pe judeţe – dar fără a prelua componenţa, conturul sau numele fostelor judeţe istorice. Mai alaltăieri, într-o emisiune TV, dl deputat Attila Korodi îmi spunea că atunci, în 1968, maghiarii au protestat energic împotriva desfiinţării RM-AM – ba chiar că s-ar fi dat foc unui post de miliţie etc. Sincer, nu ştiam acest lucru. La Craiova, unde eu taman gînguream în cinstea împlinirii la termen a unei cincimi din primul meu cincinal, n-a ajuns ecoul acelor frămîntări – nici nu e de mirare, dată fiind presa vremii (pe care de-ar fi avut-o Napoleon – vorba cuiva – nici azi n-am fi aflat ce i s-a întîmplat la Waterloo).
Dar haideţi să fantazăm ce-ar ieşi dacă mîine cineva din minoritatea naţională alias majoritatea locală maghiară ar da, să zicem, foc unui post de poliţie dintr-o viitoare „regiune Centru“. Cu ceva paie politicianiste puse pe foc de Bucureşti & Budapesta, s-ar încinge iar o păruială neo-medievală (în echipele, deja cunoscute, „urmaşii lui Traian“ vs „nepoţii lui Ştefan cel Sfînt“), televiziunile româneşti, maghiare şi cele mari internaţionale s-ar îngălbeni de breaking news-uri, relaţiile dintre România şi Ungaria (cîte sînt ele acum) ar plonja la pragul critic din 1988 – într-un cuvînt (sau două), „conflict etnic“ ar scrie pe fruntea noastră. Este exact ceea ce ne mai lipseşte acum!
Două detalii pun la baza acestui scenariu nedorit: primul este exaltarea dlui Izsak Balasz, liderul Consiliului Naţional Secuiesc (nota bene: CNS este un ONG, nicidecum o instituţie formală a statului român), care ameninţa cu „nesupunerea civică“ în caz că Braşovul va fi „tras“ mai aproape de Miercurea Ciuc etc. Şi al doilea detaliu: la drept vorbind, mîna care-ar arunca primul cocteil Molotov spre un post de poliţie n-ar trebui neapărat să fie maghiară, secuiască sau plătită de Budapesta. Am, aşa, vaga bănuială că pe undeva prin apropiere s-ar putea găsi state sau actori non-statali interesaţi să-i încaiere pe fraieri: adică să bată un cui în talpă atît României, cît şi Ungariei.
Şi, atenţie: în cazul în care o s-o dăm iar în bară bilingv şi bilateral, n-o să mai putem da vina nici pe Stalin, nici pe Ceauşescu şi nici pe Horty. Şi nici măcar pe László Tökés.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
