Arabii, pașoptiștii și posterul din Playboy
La toate ne-am fi aşteptat de la arabi – mai puţin la ceea ce ei sînt în curs de-a face în acele cîteva state din Nordul Africii & Orientul Mijlociu. Tineri (60% din populaţie – sub 30 de ani), relativ educaţi (paradoxal, în multe universităţi din zonă sînt mai multe fete decît băieţi, deşi consecinţele nu se văd deocamdată pe piaţa muncii), sătui de stagnare şi de cam aceiaşi lideri pe care au deschis ochii la naştere, arabii generaţiei care a umplut pieţele din Tunis, Cairo, Aman sau Benghazi ne-au surprins pe toţi. Nici Mossad-ul şi nici CIA n-au anticipat, pare-se; FSB-ul rusesc, DST-ul francez şi britanicii din MI6 n-au fost mai perspicace; şi nici batalioanele de mame omizi ale României n-au prevăzut nimic! Poate îmi veţi spune că nişte fire anume sînt trase dintr-un cuib ocult de comandă; v-aş crede, dar aduceţi dovezi! Pînă atunci, rămîn cu ce se vede: junii Arabiei dau startul unei schimbări istorice, la ei acasă.
Cînd vezi paloarea de pe faţa dlui Obama, voltele asterix-tice ale dlui Sarkozy, prudenţa îngîndurată a dnei Merkel şi surîsul care nu-i al lui de pe obrajii dlui Putin, aproape că-ţi vine să-l reevaluezi pe ex-preşedintele (şi pînă de curînd ironizatul suprem al Americii, de către stîngişti şi ignoranţi) George W. Bush. Vă place sau nu, Bush Jr. era singurul care, acum şase-şapte ani încă, ne tot spunea că arabii sînt şi ei capabili să vrea democraţie (iar noi, ceilalţi, nu-l prea credeam). Nu vreau să spun că, acum, strada arabă îl confirmă pe Bush-fiul – ci doar că măcar unii dintre arabi se comportă ca şi cum acel Bush ar fi avut dreptate: în definitiv, în aceste revoluţii (să nu ne ferim de acest cuvînt) n-au ars steaguri americane sau israeliene şi nici crucile n-au fost puse pe foc.
Acum, politologi şi istorici dintre cei mai vestiţi se întrec în comparaţii ce nu seamănă neam între ele. Revoluţia arabă din 2011 e varianta locală a anului 1989 din Europa de Est – spune (simplific eu) analistul american Fareed Zakaria; Ceea ce se întîmplă în aceste ţări aduce bine cu revoluţiile de la 1848 din Europa – scrie istoricul britanic Niall Ferguson; Tunisia şi Egipt nu-s decît prologul unui viitor val de radicalism islamic, ce se va întinde din Balcani pînă în Pakistan, via Turcia – mi-a spus un geopolitician israelian (nu am acordul lui pentru a-l numi) cu care am băut recent cîteva ceaiuri.
Altfel spus: nimeni nu ştie ce va urma. Dificultatea nu va consta în a scăpa de Gaddafi (la ora la care scriu, el e încă, formal, şeful Libiei), după cum s-a scăpat şi de Ben Ali sau Mubarak; ci în a da apoi un curs stabil tuturor acestor state. Dorinţa de a trăi într-o democraţie (pe care, nu mă îndoiesc, o au măcar unii dintre cetăţenii plaiurilor înnisipate) nu poate suplini tradiţia, oricît de vagă, a unei democraţii (pe care n-o au). Iar Occidentul – acelaşi care acum 100 şi ceva de ani a trasat graniţele regiunii, după raţiuni la fel de non-arabe ca şi palmierii de plastic din cîrciumile din Siberia – în acest moment nu mai are nici îndrituirea şi nici vîna de a juca rolul profesorului. Deci: dacă vor democraţie, arabii vor trebui să şi-o construiască singuri. Raţional vorbind, e cert că lumea arabă nu va ajunge prea curînd la o democraţie de tip vest-european; teoretic, ar putea ajunge mai curînd la o democratură de tip rusesc sau la o democraţie manu militari de tip turco-kemalist. Aceasta e partea goală a paharului; partea plină e că, la fel de probabil, Arabia nu va deveni nici un mega-califat Al-Qaeda. Dar cel mai important lucru este şubrezirea unui clişeu care-i privea.
Dacă-mi permiteţi o facilă comparaţie, pînă acum arabii păreau previzibili precum paginile din mijloc ale revistei Playboy. Într-un film american – oricare ar fi regizorul – din ultimii 50 de ani, atunci cînd un bărbat văzut din profil cască o revistă şi deschide pe lung posterul central, nici nu mai trebuie să vezi titlul de pe copertă; ştii că publicaţia nu-i tocmai Gazeta matematică şi mai ştii că respectivul cititor nu caută acolo informaţii despre viermii de mătase. La fel şi cu arabul generic. Din clasicul Ben Hur (romanul sau filmul) şi pînă în telenovelele româneşti, arabii păreau un fel de creaturi absolut previzibile: ori putred de bogaţi înfăşuraţi în cearceafurile lor albe, ori sărmani pînă la putreziciunea zdrenţelor de pe ei. Ori erau nişte satrapi răi, lacomi şi burtoşi, ori erau nişte fii ai ploii şmecheri şi cu buricul lipit de spinare, ceva gen Sindbad altoit pe Aladin.
Răbufnirea de acum a străzii arabe ne arată că, într-un fel, fiii lui Mohamed au ajuns să ne semene în ceea ce altădată i-a făcut pe europeni stăpînii lumii: în imprevizibilitatea noastră – cea din care au ieşit cînd mari victorii, cînd teribile drame.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
