De ce n-am mers (nici) la Bon Jovi
Din punctul meu subiectiv de vedere, pop&rock-ul este un subcapitol notabil al istoriei contemporane. O piesă bună, un album reuşit sau un concert de excepţie încapsulează ceva din spiritul unei epoci, din respiraţia unei generaţii (vezi Woodstock, 1969). Ca fost DJ în studenţie, nu-mi pot imagina ultimii, gri, ani ai lui Ceauşescu fără evadarea pe care mi-a (sau ne-a) prilejuit-o muzica acelor ani – de la Def Leppard la Iris, via toate starurile sau cometuţele din peisaj. Sînt suficient de ataşat de muzica anilor ’80 – din considerente pe care cei 40+ le vor intui – încît să înţeleg foarte bine cum şi de ce fiecare generaţie, dintotdeauna, se simte la fel de ataşată de ritmul ce i-a însoţit ieşirea în lume şi primul sărut. Sînt ataşat, dar nu exclusivist: plăcerea mea de a urmări fenomenul rock nu s-a oprit la căderea Zidului Berlinului; sînt dispus oricînd să recunosc valoarea – şi/sau eficienţa economică – a unor staruri hit-makers de azi. Ca fenomene culturale, Lady Gaga (despre care am scris acum cîteva săptămîni) sau trupa U2 (al căror album The Joshua Tree, din 1987, l-am procurat în toamna aceluiaşi an de pe piaţa informală autohtonă – deşi România, vă aduc aminte, în acel moment era teoretic în afara fluxului pop&rock occidental), cu toate diferenţele dintre ele, mi se par redutabile. Drept care cred că ar merita o analiză ceva mai aplicată.
Pe care, totuşi, n-o voi face aici. Tot ce vreau să spun este de ce n-am mers la recentul concert al celor de la Bon Jovi la Bucureşti – deşi Slippery When Wet, albumul lor din ’86, mi se pare în continuare unul foarte bun şi deşi între timp au tot scos hituri. După cum n-am fost la Bon Jovi, n-am fost nici la Depeche Mode, nici la Madonna sau Roxette. Şi nici la Alphaville, la Gazebo, Scorpions sau la Alice Cooper, atunci cînd au venit pe-aici – deşi muzica lor îmi place. Să vă spun un mic secret: ca ministru, am avut plăcerea de a-i invita pe cîţiva dintre cei de mai sus – care se întîmplau să fie în România – la sediul Externelor româneşti, la o cafea. E prima dată cînd fac acest lucru public – dar las detaliile pentru altă dată – şi păstrez bucuria, împărtăşită cu cîţiva martori, că surpriza a fost plăcută pentru ei (nu graţie mie, cît graţiei chestiei în sine).
Şi totuşi, nici mai ieri şi nici mîine n-am mers şi nici nu cred că voi merge la concertele lor (cu o excepţie: Leonard Cohen). În primul rînd, pentru că mi se pare că ei vin ceva mai tîrziu decît îi aşteptam eu. Poate pentru că între timp am mai îmbătrînit – şi nici ei nu s-au putut sustrage aceleiaşi inevitabilităţi. Nu-i condamn, bineînţeles, pe cei care se duc să-i vadă – dar am o reţinere în a le călca pe urme. Fel de fel de gînduri îmi trec prin minte: uneori îmi spun că, oameni fiind şi ei, tocmai criza i-a scos din casă şi astfel se face că au descoperit (mai bine mai tîrziu...) că pe harta unui turneu poate încăpea şi o ţară spre care pînă atunci nu-şi dădeau ghes. Alteori mă tem – sincer, temerea mi-a fost infiltrată de amici ce lucrează în acest business – că majoritatea celor ce încep să vină aici cer bani mai mulţi decît obţin la ei acasă (sau pe alte scene din Occident) şi uneori chiar îi şi obţin.
Aş fi dat mult s-o văd pe Madonna live în august 1988; dar în august 2009... great, bine aţi venit, simţiţi-vă ca acasă, dar parcă am alte treburi. O să-mi spuneţi că nu-i nimic raţional în acest refuz, în a accepta că nici acei oameni nu se pot sustrage timpului – şi vă voi răspunde că nu despre asta e vorba. O să spuneţi că vocea lor e aceeaşi (de acord – zic şi eu), că vîrsta nu subminează valoarea acolo unde ea este (iarăşi de acord) sau că, atîta vreme cît unii dintre noi – şi sînt mulţi – vor să-i vadă, e bine ca ei să vină. De acord, de acord, de acord. Dar tot nu-mi şterge această senzaţie de decalaj între momentul aşteptării mele şi momentul sosirii lor.
Să fie, repet, vîrsta? Sau comoditatea? Să fie preaplinul zilelor de azi şi schimbarea de paradigmă care face să poţi vedea un spectacol (sau un meci) mult mai în profunzime la televizor decît îl poţi vedea din lojă sau din tribune? Sau este doar acea senzaţie stranie că, dintr-un anume punct de vedere, te simţi mai ataşat de imaginea a ceea ce admirai (în posterele de care cu greu făceai rost la 18+) decît de prezenţa lor propriu-zisă, cu care astăzi unele dintre (ex-)staruri ne răsplătesc? Bref: parcă-i simţeam mai aproape atunci, altădată, cînd ei nu erau pe-aici.
P.S. Lucia Popa, preţuită profesoară a Facultăţii de Istorie, UB, s-a retras într-o lume în care Diderot, Napoleon ş.cl. îi vor fi mai aproape decît studenţii. R.i.p. Viaţa merge mai departe. Viaţa despre care vorbeşte şi excelenta revistă National Geographic-România, ajunsă – felicitări! – la numărul 100.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.
