Ungaria - România: reluăm fentele inamicale de altădată?
Cuprins de nelinişte în faţa invadatoarei realităţi, povestitorul întrerupe, fără voia sa, şirul epistolelor din lumea arabă – revin la el săptămîna viitoare, sper – şi iată-mă-s discutînd tensiunea în curs de escaladare dintre România şi Ungaria, via „Ţinutul Secuiesc“. Puţini dintre dvs. mă veţi bănui de pasiuni etnomaniace; prin ce am scris sînt cunoscut mai mult pentru demitizarea istoriei naţionale decît pentru glorificarea ei. Dar mă tem că, azi, în vecinătatea noastră, alţii îşi mitifică propria istorie. Aceasta-i cheia de lectură a poveştii cu „Ţinutul Secuiesc“.
Să recapitulăm: la sfîrşitul anilor ’80, discursul naţional românesc era ştirb, ridat şi fără ecou (pentru că propaganda ceauşistă uzase de el excesiv), în timp ce naţionalismul maghiar era june şi credibil, fiind difuzat de proaspăta opoziţie anticomunistă. La începutul anilor ’90, discursul naţionalist (sau „identitar“) era în Ungaria apanajul dreptei, în timp ce în România el cădea în sarcina ex-clienţilor vechii Securităţi şi pomanagiilor lui Ceauşescu. Pe acest clişeu s-a structurat primul deceniu postcomunist al ambelor ţări şi s-a ajuns ca, în România, partide de dreapta să fie „internaţionaliste“, iar cele de stînga să fie „naţionaliste“. Dreapta românească promova un discurs cosmopolit, „european“ şi corect-politic, în timp ce partidele de dreapta din Ungaria au evoluat, nefericit, spre tuşe bizare ale naţionalismului revanşard şi revizionist. Bref: în cazul României, partidele dreptei moderate (gen PNŢ & PNL), ca şi singurul preşedinte autentic de dreapta (Emil Constantinescu) au încurajat multiculturalismul, concordia şi detensionarea etnică, în timp ce stînga română, de la PSD la PRM, era naţionalistă, temătoare de unguri şi dispusă unirii din cuţite şi pahare cu Republica Moldova. Acesta-i paradoxul românesc al anilor ’90: de la partide la intelectuali, cei de dreapta erau calmi în privinţa Transilvaniei şi raţionali în privinţa Basarabiei – în timp ce stînga românească postcomunistă jongla cu naţionalisme, majoritatea retorice. În răstimp, în Ungaria lucrurile au fost mai limpezi şi totodată mai accelerate: stînga politică a domolit pasiunile etnocentriste, iar dreapta le-a încurajat. O spun fără plăcere: premierul Viktor Orban are azi idei perfect consonante (şi opuse, desigur) cu naţionalismul românesc (stîngisto-postcomunist) din anii ’90. Iar partidul Jobbik (dedicat unei Ungarii mai bune), în prezent la guvernare, este în mod flagrant incompatibil cu tratatul în vigoare între Budapesta şi Bucureşti. Cum liderii săi dau în fandacsie cînd sînt întrebaţi despre Trianon (vezi interviul dat de Gabor Vona, liderul Jobbik, săptămînalului austriac Zur Zeit în iunie 2010, pe www.jobbik.com), aceasta – categoric – nu-i tocmai benefic proiectului UE din care Ungaria şi România sînt parte.
Mai precis: cînd mi se spune că „Trianonul e sinonim cu încercarea de a lichida naţiunea maghiară“... sau că „epoca lui Horty a descătuşat energiile pozitive“ ale ungurilor... permiteţi-mi, ca cetăţean român, să mă simt jenat. Cînd soţia ambasadorului maghiar la Bucureşti (în 2011) se pune pe recitat versuri discutabile... cu tot respectul pentru doamnă, dar gestul a fost de o ineleganţă crasă la adresa ţării gazdă pentru dînsa. Cînd Laszlo Tökes propune (în 2010) modelul Kosovo pentru secui... regret, dar nu cred că vorbeşte în ton cu credo-ul Uniunii Europene. Cînd un smintit cu cetăţenie română şi afiliere etnică maghiară îl spînzură (simbolic) pe Avram Iancu... la ce anume se aştepta el? Cînd ministrul de Externe al României îl cheamă alaltăieri la clarificări pe ambasadorul maghiar (într-o întîlnire, aflu, amabilă, dar rece), cerîndu-i explicaţii cum de „reprezentanţa Ţinutului Secuiesc“ şi-a găsit adăpost taman în Casa Regiunilor Maghiare din Bruxelles... cu întreit regret o spun: iată un caz rarissim între ţările UE de azi. Dacă reprezentanţii Alsaciei franceze s-ar refugia cu ifose într-o clădire europeană a statului german ar ieşi un scandal internaţional.
Un proverb spune că nu poţi să fii cu fundul în două luntrii. Radicalii maghiari, azi, încearcă să recruteze tineri din Transilvania pentru acţiuni tot mai explicite şi, în paralel, să descrie Ungaria ca pe un paradis al dreptei „moderne“ europene. Guvernul dlui Orban tace. Idem Guvernul şantajat al dlui Boc. Spirite (religioase?) exaltate vor scoaterea arhivelor bisericilor maghiare ardelene de sub custodia Arhivelor Naţionale române. Ca şi cea cu „reprezentanţa Ţinutului Secuiesc“, mişcarea e străvezie şi sună a provocare sadea. Cred că e cazul ca cineva de la Ministerul de Externe al Ungariei să mediteze mai profund asupra gesturilor pe care le încurajează. Sau să-şi asume riscurile.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
