500, care mai de care

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost n-aş fi avut ce scrie aici, o vreme în care Iaromira Popovici, Andrei Manolescu, Cezar Paul-Bădescu şi sus-semnatul eram juniorii unei redacţii care-şi avea sediul într-o clădire cu talpa pe pămînt şi cu capul în nori – rog nu vă imaginaţi că aş face vreun apropont la dl Augustin Buzura, carele era patron pe-atunci. La drept vorbind, cam toţi din acea redacţie şi din acea clădire aveau capul în nori – de la dna Catrinel Pleşu, care chiar îşi avea (ca şi azi) biroul pe la mansardă, şi pînă la dnii Radu Cosaşu şi Dan Stanciu, care oricum pluteau (ca şi azi) printre norii lor de fum talentat; de la dl Mircea Vasilescu, care suspina după norii Italiei, pînă la dna Maşek, care intra în redacţie cu un căţeluş ca un nor de spumă, sau dna Vali Andrei care – tehnoredactoare fiind – stătea toată ziua printre norii de la Windows; sau chiar dl Andrei Pleşu care, ministru fiind la acea vreme, deseori se afla cu avionul printre nori de-a dreptul. Aşadar, asta se-ntîmpla pe data de 12 iunie 1998, cînd umilul povestitor qui est moi a intrat şi el de-adevăratelea în revistă, cu o povestioară ce vorbea despre Troţki (!). Dat fiind că apariţia primei poveşti suprapuse era atunci girată de Lena Boiangiu şi încurajată de Tita Chiper, dat fiind că Zigu Ornea mi-a sugerat strîngerea într-un volum a primelor poveşti şi că Alex. Leo Şerban, cum m-a văzut, m-a şi întrebat, oarecum suspicios, Auzi, dragă, ţie îţi plac filmele lui Woody Allen? (iar eu, impertinent, i-am răspuns că nu-l dau pe Charlton Heston nici pe-o sută de udzialeni – ceea ce l-a ultragiat major), se cuvine să spun că aceşti patru cu nume românesc din ultima frază între timp s-au retras pe nişte norişori proprietate personală.

Chemat-am aceste nume la un fel de apel nostalgic pentru a te frăgezi, cititorule de azi, şi a-ţi spune că ceea ce citeşti acum este fix cea de-a 500-a poveste ce-a pupat pagina Dilemei (vechi & noi). Mare scofală! – veţi spune unii, iar eu voi răspunde că pentru mine e chiar mare: iată-mă-s la jumătatea drumului Şeherezadei, ceea ce nu mi se pare chiar de neglijat! Da’ de unde să fim noi siguri că e chiar a 500-a şi că nu ne minciuneşti? – vor întreba alţii, mai neîncrezători. Uite cum s-a întîmplat: cu doi ani înainte de venirea la Dilema, taman ce-mi cumpărasem primul calculator şi, cum pe vremea aia ţineam – ca orice neprofesionist – toate textele la un loc, într-un singur file, primei poveşti suprapuse i-am dat numele ps01. Şi uite-aşa ajunsei – după zece ani de prezenţă şi trei ani de absenţă din acest colţ de păginuţă – pînă la ps500. Momentele astea oarecum festive sînt cel mai greu de gestionat. Pentru că nici nu ştii despre ce-ar trebui să scrii mai întîi. Cînd iei Premiul Nobel pentru Pace mulţumeşti comunităţii internaţionale, care te-a încurajat etc. Cînd iei Premiul Pulitzer mulţumeşti editorului, care ţi-a publicat cartea etc. Cînd iei Premiul Oscar, mulţumeşti familiei, care a fost mereu alături de tine etc.

Desigur, imediat după ce voi lua eu însumi toate aceste premii, vă voi spune în exclusivitate cum te simţi atunci. Deocamdată, nu vă pot relata decît ce simţi după ce-ai scris 500 de poveşti: sincer, mă simt cam (în)ciudat Am sentimentul că în acest interval s-au schimbat atît de multe în jurul nostru, încît de-atîta schimbare oboseşti. De exemplu: la data primelor poveşti, calculatorul pe care scriam n-avea diacritice, drept care eu scriam textul, îl printam pe-o foaie, puneam semnele româneşti cu pixul şi veneam în redacţie, unde dna Vali-Windows îl rescria pe calculator. Astăzi, la fel, dau să scriu aici cîteva fraze... doar că, în urma mea, calculatorul mă corectează cu de la sine putere, în loc de „sînt“ scrie „sunt“, în loc de „î“ pune „â“ etc., aşa încît, după ce termin textul, trebuie să-l recorectez eu însumi. Nici nu ştiu cum e mai bine: să ai un desktop fără diacritice sau să ai un laptop care să le aibă şi să te mai şi corijeze, după capul lui! Sau: la data primelor poveşti, măsuram impactul revistei prin numărul celor pe care-i vedeam citind Dilema, vinerea dimineaţa, prin vagoanele de metrou sau prin sălile de curs ale Universităţii. Astăzi, cei care vor citi acest text pe hîrtie vor fi probabil mai puţini decît cei ce-l vor citi pe Internet, iar cei care vor cumpăra DVD-ul cu Marilyn Monroe, ce însoţeşte revista, s-ar putea să fie mai mulţi decît cei ce vor citi revista ca atare. Altă paradigmă culturală, în doar 13 ani!

În afara acestor mici inconveniente, te simţi bine.

În final, parafrazîndu-l pe Winston Churchill care spunea că oamenii iau întotdeauna cele mai bune decizii (după ce le epuizează pe toate celelalte), vă asigur şi eu că într-o zi vă voi spune cea mai frumoasă poveste din viaţa dvs. – dar aceasta, desigur, după ce voi fi epuizat toate celelalte alternative.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.