In’ş’Allah: despre femei, politeţuri şi alte mirodenii
Încercam, aşadar, în precedenta mea scrisoare – care sper să vă fi găsit cu bine, ceea ce vă doresc şi pe mai departe – să spun domnilor cititori că ideea de a căuta o mireasă prin Qatar comportă anumite riscuri (şi totodată invit doamnele/domnişoarele cititoare să nu m-abandoneze, pentru că am pentru dînsele o reţetă a fericirii, ceva mai jos!). Aşadar, a-ţi căuta mireasă acolo e riscant nu pentru că ele, qatarezele, n-ar fi drăgălaşe (ba sînt) sau pentru că ar fi musulmane sau pentru că ai locului s-ar teme de străini (dimpotrivă: Qatarul e azi una dintre cele mai calme ţări din lumea arabă, iar străinii sînt bineveniţi). Mai curînd motivul e unul de ordin statistic: din cei 1,7 milioane de locuitori ai Qatarului, doar 24% sînt femei.
Explicaţia: autohtonii, ca atare, sînt cîteva sute de mii; restul sînt străini veniţi să muncească, în general bărbaţi tineri, fără familii. Aceasta face ca pe stradă, prin hoteluri sau prin instituţii să vezi inevitabil mai multe mustăţi decît gene rimelate. Femeile sînt efectiv rare în Qatar – ceea ce le sporeşte şi mai mult valoarea –, iar în ochii turistului asta aprinde curiozitatea, mai ales cînd le vezi în veşmîntul lor lung şi negru, multe dintre ele doar cu o fantă cît degetul în dreptul privirii (iar unele poartă chiar şi o mască de metal uşor peste frunte, năsuc şi pomeţi!). Şi chiar dacă (să presupunem) vei vedea pe stradă o qatareză şi să mai presupunem că tu eşti un bărbat singur şi ea e tot singură şi că pe strada aceea nu mai e nimeni în afară de voi, iar tu de fapt eşti cam rătăcit şi vrei s-o rogi să te îndrume spre o destinaţie – mai bine n-o fă, pentru că nu-i politicos şi ai mari şanse ca respectiva să se simtă ofensată. La fel, e indecent să urmăreşti cu ochii vreo femeie, după cum nu e deloc indicat să stai cu picioarele astfel încît să-i arăţi talpa interlocutorului tău arab. Aceste sfaturi le găseşti la tot pasul, inclusiv în pliantele din camerele de hotel – şi ţi se va mai spune ca, la masă, să nu apuci mîncarea cu degetele stîngii, să nu întinzi mîna (nici în semn de salut) către o persoană de sex opus, să nu fotografiezi femei (sau bărbaţi) de la care n-ai un acord explicit în acest sens etc.
Dincolo de litera aparent constrîngătoare a ghidurilor turistice, am verificat însă pe pielea mea, cu plăcere, cît de amabili sînt qatarezii: fie că i-am întîlnit în Hotelul Sheraton – unde am negociat trei minute pe ceas cu un localnic care insista să intru pe uşă înaintea lui (iar eu insistam să intre el, pentru că mi se părea ceva mai în vîrstă) –, fie că i-am salutat prin băcăniile lor micuţe înşirate pe stradelele înguste ale bazarului Waqif – unde, la un moment dat, pe cînd tocmai probam un batic din acela cu care arabii îşi acoperă capul, un tînăr m-a întrebat dacă se poate fotografia cu mine (vă cam daţi seama ce ciudat îi păream) şi, cum eu am zis da, l-a mai tras în poză şi pe bunicul lui, un bătrînel despre care mi-a spus că are 105 ani (exagera puţin – mai curînd arăta de vreo 97!). Bazarul din fiecare oraş – sau souk-ul, cum îl numesc localnicii – este un perimetru definitoriu pentru spiritul arab şi o teribilă atracţie pentru orice vizitator. Cel mai mare (şi mai vechi) souk din Doha e cel numit Waqif. E bine să intri în el pe cît posibil sătul – altfel, aromele condimentate ce răzbat de la orice grătar al puzderiei de terase din zonă sau cele din prăvăliile cu mirodenii, fructe uscate, nuci, migdale şi fisticuri îţi vor lua minţile. În souk toţi vînzătorii sînt bărbaţi şi aproape toţi cumpărătorii sînt femei. Dar nu vă grăbiţi să vă imaginaţi precupeţe cocoşate sub plase şi cu mîinile lungite de coşul zilnic. Nicidecum; în spatele fiecărei femei merge cîte un cărăuş (somalezi? sudanezi?) cu cîte o roabă. Femeile cumpără, iar vînzătorii le pun pungile direct în roabă. Cărăuşul îşi însoţeşte apoi clienta pînă la ieşirea din souk, unde de regulă femeile sînt aşteptate de cîte o maşină (trăsnet) în care toate cumpărăturile sînt urcate fără ca precupeţele să le atingă măcar. Sincer să fiu, am văzut – prin pieţele noastre – europence cu mult mai deşelate.
În epistola viitoare, in’ş’Allah, voi mai vorbi despre femeile şi bărbaţii locului, despre familia domnitoare şi despre alte cele.
Deocamdată, să ofer distinselor cititoare reţeta promisă: se face că eram eu prin souk, cam rotisat de cele 44°C ambientale şi, mai mult mort decît viu, abia mă tîrăsc pe terasa unei cafenele. După două minute, minune! Ţineam în mîini o licoare atît de binefăcătoare încît m-am dus la bucătărie să le cer reţeta. Iat-o: se ia o mînă de frunze proaspete de mentă...
Ajuns aici cu firul poveştii, strănepotul Şeherezadei văzu lumina zorilor mijind şi, sfios peste poate, tăcu.
(va urma)
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.
