Dnii Severin și Tudy
- doi euro -„parlamentari” cu dare de mână -
Prin vara lui 2007, cu ocazia unei vizite la Bucureşti a preşedintelui de atunci al Parlamentului European, dl H.G. Pöttering, am avut plăcerea de a oferi un prînz în onoarea oaspetelui – la care am invitat politicieni reprezentativi ai partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am spus dlui Pöttering cît de unanimi au fost românii în a adera la UE şi cum mai nimeni n-a fost la noi împotriva unui asemenea act măreţ de revenire la Europa mumă. Numai că distinsul german ne-a cam strepezit elanul şi s-a arătat sceptic în privinţa acestei unanimităţi: Date fiind problemele care pot să apară, în Europa sau în România, poate ar fi bine să ştiţi ceva mai exact cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu, dincolo de declaraţiile de moment – cam aşa ne-a spus (simplific eu) invitatul. Dacă nu mă înşel, dl Adrian Severin era de faţă şi cred că îşi aduce aminte cum, la un moment dat, a ajuns în discuţia noastră şi cazul presei britanice – care e, se ştie, extrem de caustică la adresa Parlamentului European, pe meritate sau pe nemeritate. Din păcate, iată-l pe dl Severin în situaţia de a proba pe propria-i cravată inventivitatea şi persuasiunea unor ziarişti din Albion. Ca şi zgîrcenia lor teribilă! Revin mai jos asupra cazului.
Apoi, în iunie 2009, presupusul entuziasm pro-UE al românilor a ieşit la iveală într-o manieră slăbănoagă, în raport cu autorevendicatele noastre ambiţii. E drept, mai peste tot în ţările UE onor electoratul nu se înghesuie să voteze la euro-alegeri, considerîndu-le un fel de curse de mîna a doua, mai puţin importante decît alegerile naţionale, care nasc patimi şi scîntei. Doar 27,6% din românii cu drept de vot au ajuns atunci la urne (adică 5 milioane de cetăţeni), un procentaj modest chiar şi în comparaţie cu media vlăguită de la nivelul Uniunii Europene, care a pîlpîit pe la 43,4% (în condiţiile în care votul în cîteva state europene e obligatoriu!).
Şi ar mai fi un detaliu. După euroalegerile din ’09, Partidul Liberal Democrat (FDP) din Germania a încercat (ca şi alte partide de pe continent) un calcul simplu: dat fiind că ei au cheltuit în campanie 1,55 milioane de euro şi au obţinut 2.887.311 voturi (adică cca 11% din voturile nemţilor), le-a rezultat că pentru fiecare vot cules au investit puţin peste 53 de cenţi. Ei bine, s-ar putea să trăim surprize dacă vreodată vom afla cît costă, în termeni reali, o campanie în România! S-ar putea, bunăoară, să descoperim că un vot la noi costă mult mai mult decît unul la nemţi – ceea ce, evident, chiar ne poate umple de o oarecare mîndrie. Şi, că tot vorbeam de mîndrie: dl Severin a fost realmente modest cînd a acceptat să meargă blat pe muchia legii pentru (doar) 12.000 de euro. Probabil că la 1.200.000 de euro ar fi muşcat mulţi; iar pentru 120.000, tot s-ar mai fi găsit muşterii. Dar pentru un asemenea euro-bacşiş de, repet, 12.000 de euro, trebuie să fii într-adevăr modest încît să rişti să te faci de basm. Ce zgîrciomani, aceşti britanici!
Aşadar, în condiţiile acestui interes debil al cetăţeanului & media româneşti faţă de problematica europeană, nici nu e de mirare că în mintea unor concetăţeni identitatea euro-parlamentarilor noştri este un mister adînc, comparabil doar cu formele de viaţă de pe planeta Sirius. De s-ar face vreun sondaj, în fruntea notorietăţii s-ar afla probabil dl Becali (pentru terenurile vîndute sau fotbaliştii cumpăraţi) sau dna Elena Băsescu (pentru corecţiile pe care le aplică, cu aplomb, limbii române). Ceilalţi, în percepţia comună, sînt mai greu de dibuit. Ah, era să uit de dl C.V. Tudor! – cred că ar figura şi dînsul în top. Şi, astfel, în această nebuloasă, cîteva foi de la noi l-au identificat şi pe dl Tudy (video-vedeta ultimelor săptămîni) ca fiind „parlamentar european“. Ba unii chiar s-au lamentat uite, dom’le, cine ne reprezintă la Bruxelles! – ca şi cum ar fi de datoria Regelui Belgiei să ne aleagă reprezentanţii, şi nu a noastră. În realitate, tînărul e doar consilier al dnei Norica Nicolai – şi sper s-o fi consiliat cu energie şi inspiraţie, că doar nu o fi fost luat acolo doar pentru veşmintele lipsă pe care dînsul le purta atît de elegant. Oricum, dna Nicolai sigur are mînă bună cînd îşi alege echipa – parcă a mai avut şi prin Senatul României o asistentă care vota la două mîini!
Cred că vă e limpede, în aceste condiţii, ce mare diferenţă este între dl Severin şi dl Tudy. Pe primul l-au cunoscut bine tabloidele britanice şi, după ce s-au vrăjit reciproc o vreme, l-au prins la magiun. Pe cînd pe cel de-al doilea nu-l cunoşteau nici măcar tabloidele acelor paparazzi români care, teoretic, ar fi trebuit să-l voteze. Avea dreptate marele Shakespeare (citez din memorie): Unde-şi bagă coada perfidul Albion se lasă cu fricţiuni!
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
