De ce România n-a avut un Havel

În aceste ultime săptămîni, lamentaţia naţională s-a concentrat în jurul ideii (exprimate sub forma unui suspin) „De ce România n-a avut un Havel?“. Nu-i pentru prima dată. Cînd, în primăvara lui 2010, murea polonezul Kaczynski, unii compatrioţi spuneau: „Iată ce preşedinte brav avea Polonia, pe cînd noi ne-am potcovit cu Băsescu“; acum, la moartea lui Václav Havel, aceiaşi spun: „Iată cine a făcut tranziţia în Cehia, pe cînd nouă ne rînjea Iliescu“. Nu ştiu cum se face, dar românilor le lipsesc exact acei lideri (diferiţi între ei!) care tocmai au murit prin vecini (spre Occident).

Pus în faţa acestei întrebări – „De ce România n-a avut un Havel?“ –, oricare dintre noi e dator cu două răspunsuri: 1) De ce anume ar fi trebuit să avem un Havel?; şi 2) De ce, aşadar, nu l-a avut? Eu unul nu mă văd printre cei în stare să dea soluţii definitive la aceste dileme. Tot ce fac în continuare este să schiţez cîteva posibile părţi de răspuns.

În primul rînd, cred că nu atît de Havel-i am dus noi lipsă în anii ’80, cît mai curînd de atmosfera care să-i pună în valoare la începutul anilor ’90. La nici o săptămînă după căderea lui Ceauşescu, mulţi români şi-au dat seama – dintr-odată – că Doina Cornea e cam ştirbă, că Radu Filipescu e cam absent, că Paul Goma e cam frustrat, că Dinescu e cam exaltat, că soacra lui Dinescu e cam rusoaică şi că Blandiana e cam... etc. Temătorii & precauţii de dinainte au devenit brusc foarte exigenţi cu privire la cei care avuseseră curaj, totuşi. Nu vreau să spun că Doinea Cornea era un Havel la feminin; ci doar semnalez că acea femeie a avut un curaj cu totul şi cu totul invers proporţional cu atenţia ce i s-a dat, în ultimii 20 de ani, la noi. Pe Radu Filipescu abia dacă-l vezi, din an în an, prin decembrie, pe la TV; cît despre Dinescu, între timp ne-am lămurit (cică!): nu el a luptat cu Ceauşescu, ci soacră-sa şi KGB-ul.

Mai direct – şi mai serios – fie spus, primul motiv pentru care românii n-au avut un Havel e acela că poate l-au avut şi n-au băgat de seamă. Acest lucru se explică prin diferenţele şi specificităţile ce ţin de cultura politică a fiecărui neam (înţeleg prin aceasta tradiţia, religia dominantă, memoria comună, cutumele, maniera de a se raporta la autoritate, la alteritate, la lege, la divinitate ş.a.m.d.). Cultura noastră politică şi cea a cehilor nu-s identice. Prin el însuşi, acest lucru nu-i o dramă în sine. Uneori această diferenţă joacă în favoarea noastră, alteori nu. Opt români din zece sînt cu mult mai spumoşi decît opt cehi din zece. Doar că, altădată, unul din zece cehi poate marca o epocă mai mult decît o face unul din zece români. Diferenţa de cultură politică e anterioară deceniilor comuniste. Din acest punct de vedere, în 1925 România şi Cehia-Slovacia erau la fel de diferite ca şi în 1985 – ba poate chiar mai mult.

În fine, o altă posibilă explicaţie pentru „De ce n-am avut un Havel?“ priveşte regimul comunist ca atare, cu nuanţele lui locale. La Praga (ca şi la Budapesta, la Varşovia, la Berlin sau la Sofia), a fi fost comunist însemna a fi de partea unui regim susţinut de Moscova... şi punct. La Bucureşti (ca şi la Belgrad sau Tirana), a fi fost comunist – mai ales după 1968 – însemna a fi de partea unui regim care cam dădea cu băţul prin gardul Moscovei, suficient încît să-l irite pe Brejnev. În Europa Centrală, comunismul a fost un plasture sovietic pus peste o rană pe care tot Stalin o făcuse. În România, comunismul a fost, după 1958, din ce în ce mai naţional – culminînd, în cele din urmă, prin a ajunge un stalinism naţionalist. În teorie, „stalinismul naţionalist“ e o contradicţie în termeni; în practică, noi de fapt asta am trăit. A fi fost, în 1977, împotriva liderului Gustáv Husák din Cehoslovacia şi a regimului patronat de el te făcea de-a dreptul disident sau opozant în faţa unui sistem garantat de armata sovietică. A fi fost, în 1977, împotriva lui Nicolae Ceauşescu în România nu te făcea deloc antisovietic – ba, dimpotrivă, te predispunea la a fi catalogat drept cîrtiţă a Moscovei. De nimic nu s-a temut mai mult Ceauşescu după 1968 ca de URSS (şi pînă la urmă tot n-a scăpat). Retragerea armatei sovietice din România (1958) a funcţionat, vreme de un deceniu şi jumătate, ca o oportunitate benefică. După care s-a transformat într-o capcană – ceea ce explică şi tranziţia post-’90, diferită, a unor ţări precum România sau Cehia.

Aşadar, haideţi să vedem măcar jumătatea plină a paharului. E drept că n-am avut un Havel în România – dar (privind la nord-coreenii care se dau cu fruntea de pămînt, de jale, la moartea iubitului lor conducător) măcar tot e bine că n-am avut (cam din aceleaşi motive!) nici un Kim Jong Il. ...

Şi, că tot veni vorba despre perisabilitate în Istorie: La mulţi ani!

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.