Victoria rămîne totuși un cuvînt frumos

Cine, oare, a contribuit mai mult la căderea comunismului în Europa de Est: disidenţii sau bişniţarii? Care anume categorie dintre cele două – ambele minoritare într-un regim de tip leninist – au subminat mai cu spor regimul poststalinist, pînă la finele anilor ’80 ai secolului trecut? La această întrebare ajunseseră, într-una dintre zilele săptămînii trecute, dezbaterile la Şcoala de vară a Institutului Român de Istorie Recentă. Era soare şi frumos afară, se apropia ora prînzului, greierii se odihneau copios după o noapte în care zguduiseră din temelii liniştea la nivelul fînului necosit din Moeciu de Sus, iar într-una dintre sălile de conferinţe ale unei pensiuni locale discuţiile insistau asupra chestiunii de mai sus. 

Mă întreb ce aţi răspunde dumneavoastră. V-aş putea reda ce au spus pe această temă, acolo, Michael Shafir, Vasile Ernu, Liviu Tofan sau subsemnatul (sau veterani ai memoriei, precum Dinu Zamfirescu ori Mircea Carp, sau istorici tineri, precum Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Corina Doboş, Mia Jinga, Bogdan Jitea, Dumitru Lăcătuşu, Gabriel Marin, Alex şi Andrei Muraru, plus alţi 20 de masteranzi şi doctoranzi de diferite specializări găzduiţi de IRIR) – dar cel mai mult m-ar interesa ce crede distinsul cititor acum, la începutul acestei toamne, cu puţin înainte de a aniversa 20 de ani de la dispariţia de pe hartă a ultimului imperiu ideologic al vremii noastre: Uniunea Sovietică. 

A spune „ori disidenţii, ori bişniţarii“ simplifică o problemă care e cu mult mai nuanţată. La căderea comunismului au contribuit, în felul lor, şi Václav Havel, şi Doina Cornea, şi Soljeniţîn – dar pesemne că, tot în felul lor (şi totodată într-alt fel), o cracă de sub picioarele urmaşilor lui Lenin au tăiat şi oameni rămaşi anonimi, despre ale căror fapte ştiam cu toţii, dar pe care manualele de Istorie nu-i reţin: inginerul eston care înregistra la Tallin muzică rock transmisă de posturile de radio occidentale şi mai apoi o ducea la Leningrad sau Moscova, unde alţi ingineri ruşi o multiplicau pe discuri confecţionate artizanal din plasticul obţinut de la radiografii (aşa-numita „muzică pe coaste“) şi o vindeau la negru sau o dăruiau amicilor sau cunoscuţilor; croitoreasa poloneză ce copia cu mijloace modeste modele de rochiţe sau sacouri pe care le vedea prin vreun catalog Quelle sau Neckermann; muncitorul român care, în zilele de relaş de la fabrică, făcea mic trafic de frontieră pe la Porţile de Fier, aducînd pe piaţa neagră, de pe malul nostru, ţigări, condimente, discuri de vinil sau jeans-i din ţara lui Tito. Toţi aceştia din urmă au şi ei partea lor de merit în subminarea celui mai longeviv regim totalitar al secolului trecut. Ei nu vor avea filme & cărţi dedicate şi nici o stradă nu le va purta numele. Dar asta nu înseamnă că nu şi-au făcut treaba de minune. 

Şi, pentru că tot vorbim despre minuni: cursanţii IRIR au mai avut în program şi o vizită în ceea ce ar trebui să fie unul dintre oraşele-fantomă ale României de azi: urbea pe nume Victoria (aflată în judeţul Braşov, dar aflată mai aproape de Sibiu). Planurile pentru construcţia acolo a unui combinat (care să producă pulbere pirotehnică pentru armată) au apărut la finele anilor ’30, sub Carol al II-lea; constructorul trebuia să fie o firmă germană. Dar a venit războiul şi apoi au venit ruşii. Şi, sub ruşi, în 1949 începea istoria acestui oraş cu nume ideologizat (deşi frumos!), cu muncitori veniţi din multe regiuni ale ţării şi cu blocuri de tip sovietic construite de-a lungul celor cîtorva străzi principale (în anii ’70-’80 s-au mai construit şi blocuri „ceauşiste“, de patru etaje – dar cele făcute de ruşi în primii ani ’50 par a avea apartamentele mai mari). Aşadar, în dimineaţa în care am intrat în oraşul Victoria (ghidaţi de profesorul local Matei Morlova), ne aşteptam să găsim blocuri abandonate, haite de cîini şi cîţiva perdanţi ai istoriei care să mai întretaie bulevarde părăsite şi pline de buruieni. N-a fost aşa. Faţă de cei 11.000 de locuitori din toamna lui 1989, Victoria de azi mai are probabil vreo 6000 – restul pînă la cei 10.000 din scripte muncind pe undeva prin Spania, Italia ş.cl. E adevărat că populaţia şcolară e în scădere drastică – dar nu-i aici ceva excepţional la nivelul ţării. Cea mai mare firmă din oraş nu mai are 4000 de angajaţi – precum avea combinatul local în anii ’80 –, ci abia vreo 600. N-am văzut porci şi/sau orătănii tăiate la marginea trotuarelor dintre blocuri – dar am văzut străzi curate şi un ştrand decent, în care cîteva post-Lolite născute cam prin zilele demisiei lui Gorbaciov afişau o fermecătoare nonşalanţă arsă de soare pe umeri şi pe coapse. Nu ştiu cîţi post-disidenţi mai pot ajuta acest oraş, dar probabil că o mînă de post-bişniţari ar face-o mai bine.  

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.