Ce-ar fi dacă ar vota numai intelectualii?
De la Platon încoace, una dintre reveriile constructului social trimite la valoarea excepţională a intelectualilor (filozofi, înţelepţi, numiţi-i cum vreţi) într-o societate. Desigur, şi agricultorii sînt bineveniţi, ca şi meşteşugarii – ei ne vor hrăni şi ne vor zidi casele. Fără îndoială, şi generalii armatei (strategii, altfel spus) sînt folositori – pentru că ei ne vor apăra oraşele şi grînarele. Dar, mai presus de aceştia, cetatea ideală va fi condusă de intelectuali – ei vor face legile, vor transmite peste generaţii educaţia şi ne vor învăţa ce este drept, ce-i frumos şi ce-i bine. În conformitate cu oikeopragia lumii lui Socrate (principiul că fiecare om trebuie să facă doar ceea ce ştie mai bine), intelectualii ar avea aşadar frîiele şi frînele cetăţii. Ah, ce lume bună ar fi atunci!
Oare, aşa să fie?
În chiar aceste zile, membrii Grupului pentru Dialog Social – teoretic, un ong exponenţial pentru intelectualitatea bucureşteană (şi nu numai) în ultimii 22 de ani – votează pentru cel ce va fi destinatarul Premiului GDS pe anul 2011. Ca membru al Grupului, nu voi devoala detalii nominale ale dezbaterii (care, în cea mai mare parte, se poartă prin poşta electronică); pe de altă parte, statutul (măcar presupus) de intelectual – care-l precede şi-l excede pe cel de membru – mă face să sper că acest schimb de electro-epistole nu va fi disponibil peste decenii vreunui istoric. Atenţie la nuanţă: nu spun că acolo ar fi ceva ruşinos sau degradant sau fraudulos. Ci doar că, în virtutea criticii istorice, cineva care-ar dori să gloseze sarcastic pe marginea acestui schimb epistolar ar găsi subiecte.
Dar nici nu trebuie să treacă decenii pentru a vă spune despre ce-i vorba în poveste. În discuţii pentru premiu se află trei propuneri. Una e Regele Mihai, pentru rolul său istoric şi pentru aniversarea de anul trecut. A doua e ambasadorul american Mark Gitenstein, ale cărui preocupări (şi intervenţii publice) pentru statul de drept din România sînt notorii şi benefice. Iar a treia propunere e Daniel Morar, procurorul-şef al DNA, ale cărui eforturi anticorupţie au născut în ultimii ani multe şi diferite reacţii.
La ora la care scriu, votul pare a se concentra asupra celor doi cetăţeni români din tripletă. Oricare ar fi premiatul, premiul va fi meritoriu. Dar subiectul are în spate o poveste – care nu mai este despre Rege şi nici despre procuror. Ci despre votanţi.
Pînă la urmă, ceea ce rămîne realmente interesant într-o dezbatere intelectuală este tehnica argumentării. Privit prin această cheie, electro-epistolarul e total dezechilibrat. Unii dintre juri rămîn monosilabici, cu mesaje de două rînduri; dar va fi şi cîte unul care te asasinează cu mesaje interminabile, care să împace capra cu varza şi care să dea de mîncare puilor de lup şi lapte de capră, dar şi supă de varză. Un intelectual va spune doar „sînt de acord cu propunerea lui“ cutare; un alt intelectual va fi însă arborescent şi imaginativ în propuneri – dînd impresia, prin pură înşiruire de pixeli, că dezbaterea ar fi mult mai vie decît ea este în realitate. Un intelectual spune că e normală votarea lui X, pe cînd alt intelectual spune că ar fi „deplasat“ să-i dăm premiul aceluiaşi X. Un intelectual spune că un premiu este ceva simbolic-protocolar, pe cînd un alt intelectual spune că un premiu nu poate fi ceva protocolar, ci că trebuie să aibă o „utilitate“. Unul face eforturi ca să-şi mascheze simpatia pentru Y, pe cînd altul face eforturi ca să-şi mascheze antipatia pentruY; iar alţii nu fac nici un efort pentru a-şi masca fie antipatia, fie simpatia – fie faţă de X, fie faţă de Y. Unul spune că trebuie să-l votăm pe X tocmai pentru a ne arăta independenţa; altul spune nu, nu trebuie să-l votăm pe X dacă vrem să ne menţinem independenţa. Unul spune că ar fi o soluţie să dăm premiul ex aequo; altul spune că e o aiureală să dăm, în aceste condiţii, un premiu ex aequo.
Evident, nu-mi permit să spun care are dreptate şi care nu. Opinia mea e în acord cu a unora şi în dezacord cu a altora. Şi, ca şi ceilalţi, am un singur vot. Pînă aici, totul firesc. Dar, pe mai departe, cred că intelectualul român care să judece nealterat de presiunea cotidianului, dincolo de partizanate, de simpatii şi/sau interese, tot un ideal rămîne.
Ce-ar fi dacă ar vota numai intelectualii? Ar fi la fel de ceţos, de discutabil şi de nelămurit ca şi cum ar vota numai generalii armatei sau numai agricultorii & meşteşugarii. Şi, tocmai pentru că în teorie rămîn un elitist, în practică păstrez convingerea că un agricultor care (în virtutea oikeopragiei de care habar n-are) seamănă bine cîmpurile valorează mai mult decît un intelectual care (în dauna unor principii pe care le ştie şi nu le respectă) bate cîmpii.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
