Fetele din Chişinău nu poartă doliu după URSS

- Basarabene, iarăşi (1) -

În acest decembrie sînt la modă, printre tinerele doamne şi domnişoare din Chişinău, nişte interesanţi ciorapi negri, mulaţi pe... – dar nu cu acest detaliu doream să încep, ci mai curînd cu o aniversare ce m-a adus iarăşi în capitala Republicii Moldova: acum 20 de ani, ultimul imperiu colonial al istoriei (pe numele său Uniunea Sovietică) se autoradia de pe harta lumii, lăsînd în urmă-i spaţii ale indeciziei, temerilor şi oportunităţilor de tot felul. În decembrie 1991, perestroika gorbaciovistă se termina într-un colaps. La începutul anilor ’80 s-ar fi zis (şi unii chiar au zis-o) că sistemul sovietic începuse nestăvilit asaltul final asupra lumii libere: din Cuba şi pînă în Angola, din Afganistan (invadat în decembrie 1979) şi pînă în Polonia (al cărei regim comunist tocmai decreta legea marţială), puterea sovietelor se manifesta plenar şi ameninţător pe-atunci – iar Occidentul, încă o dată, părea impotent şi incapabil de rezistenţă. Şi totuşi, o decadă mai tîrziu, în acel 25 decembrie ’91, imperiul ideologic al lui Lenin–Stalin–Hruşciov–Brejnev–Andropov–Cernenko–Gorbaciov dispărea în colbul Istoriei, regretat fiind probabil de către o minoritate şi totodată blestemat fiind de către sute de milioane de ex-supuşi cărora nu le venea să creadă ce bucurie eliberatoare le fu dat să trăiască.

Iată-mă-s, aşadar, la Chişinău, pentru a participa la un parastas academic organizat de Asociaţia Tinerilor Istorici din Republica Moldova şi dedicat fostului Leviathan sovietic – taman la fix pentru a observa, neutru, cum în această iarnă, printre distinsele june doamne şi domnişoare ale Chişinăului, ciorapii negri – spuneam – sînt la mare căutare... dar, repet, nu despre acest lucru doream a vă vorbi aici mai întîi. Ci doar cutez a propune domniilor voastre un periplu în sensul propriu al vorbei: celor ce vor să priceapă mai bine ce se întîmplă, de 20 de ani încoace, cu Republica Moldova, le recomand să se plimbe de la un capăt la altul al bulevardului Bucureşti din Chişinău. Nu vă uitaţi la maşinile ce curg pe carosabil – multe dintre ele în contradicţie flagrantă cu modestul PIB per capita din capitala Basarabiei – şi, pe cît posibil, nu vă lăsaţi privirile furate nici de către zglobiile doamne şi domnişoare cu ciorapi negri care... iertaţi-mi divagaţia, văd că tastatura mea face ce face şi tot la ei ajunge. Ci mai bine priviţi clădirile, de-o parte şi de alta. La o anume adresă veţi vedea sediul noului post Radio Chişinău – recent inaugurat, printr-o admirabilă strădanie a Societăţii Române de Radio; ceva mai încolo, pe trotuarul celălalt, veţi vedea Ambasada României, la poarta căreia – alături de tricolorul nostru – steagul Uniunii Europene flutură ca un liman izbăvitor. Pîn’ s-ajungi la ambasada noastră, veţi găsi şi un restaurant (pe nume Ili-Pili, sau cam aşa ceva), unde chelnerii vorbesc mai mult ruseşte, dar în care, dincolo de acest detaliu, veţi putea gusta un memorabil borş de viţel (am dat ceva detalii, tot aici, prin iulie anul trecut). Mergi mai departe şi, după ce admiri cîteva clădiri-monument, marcate cum se cuvine cu însemne de patrimoniu, veţi vedea pe trotuarul opus ambasadei noastre (!) o casă scundă, la stradă, pe a cărei plăcuţă scrie, în română şi rusă, că acolo a fost, vreme de cîteva luni, la începutul secolului al XX-lea, sediul tiparniţei ilegale a gazetei leniniste Iskra (măcar de-ar fi rămas pînă la capăt ilegală!). În fine. Şi iac-aşa mai mergi pînă ce vei da de un gard lung, de cărămidă tencuită, pe al cărui var se-nghesuie tot felul de slogane, scrise în ultimii ani cu spray-uri colorate: într-un loc scrie Maricica, te iubesk, într-altul scrie Basarabia e România, în alt loc scrie (în chirilice) Chişinev – ruskii narod (sau gorod?), într-altul e desenat chipul din profil al lui Lenin cu o biluţă de clown pe nas iar lîngă chip scrie (discutabil, desigur, d.p.v. al corectitudinii politice) Iude, marş na Sibir! În sine, acest lung zid e un fel de rezumat (geopolitic!) al dilemelor identitare ale acestei mărunte republici care, pe 16 decembrie a.c., încearcă – iarăşi – să dezlege nodul gordian al alegerii unui preşedinte (voi reveni săptămîna viitoare asupra subiectului).

...Şi, cum ziceam, pe bulevarde sau pe stradele, în pieţe şi-n parcuri, veţi vedea la tot pasul tinere femei blonde sau brune, românofone sau rusofone, mai năltuţe sau mai bondoace, care poartă, mai la vale de hainele lor îmblănite, nişte ciorapi negri & nişte botine suficient de înalte & nişte fuste suficient de scurte încît – tot încercam să vă spun, dar nu m-aţi lăsat – acei ciorapi să fie notabil puşi în valoare, mulaţi pe picioarele aferente, prinse-ntr-un mers avîntat. Nu-s în doliu – ci-s doar cochete, femeile din Chişinău. 

(va urma)  

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche Publishing, 2011.