Bebe. Palestina. Și ce va face dl Patapievici?
Acest om, de o eleganţă rară şi cu o mare aversiune pentru exhibiţionisme, s-a întîmplat să moară cot la cot (cronologic vorbind, a luat doar un mic avans) cu Johnny Răducanu – drept care trecerea sa dincolo s-a consumat cu discreţia ce i-a însoţit şi ultimele decenii de viaţă. Alăturarea sa cu muzicianul cred că l-ar fi distrat enorm; pentru că personajul în discuţie avea un apetit enorm pentru paradoxurile hazoase, iar rîsul său – similar prin vioiciune cu cel al copiilor care înţeleg o poantă din lumea adulţilor şi se simt bine prin chiar acest lucru – ar fi fost încurajat de faptul că soarta (a sa şi a lui J.R.) le-a jucat aşa o festă. Mă refer aici la scriitorul B. Elvin, directorul revistei Lettre internationale, ediţia română, care s-a stins din viaţă, la o foarte tînără vîrstă a minţii, săptămîna trecută.
După ce-a scris, în anii ’50, despre Anatole France, Camil Petrescu, Caragiale ş.a., iată-mi-l ajuns, în anii ’60, secretar literar la Teatrul de Comedie şi mai apoi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Păstra 1001 de poveşti din lumea artiştilor, plus cîteva despre familia Ceauşescu (o să vi le spun altădată), cu care se întretăiase în teatru, la propriu, de vreo trei ori. În primii ani ’90, dl Augustin Buzura i-a încredinţat realizarea unei ediţii româneşti a revistei Lettre internationale. B. Elvin găsea/negocia/alegea atît textele străine care erau traduse, cît şi textele alor noştri. Cum Dumnezeu făcea, cum le bibilea şi cum le punea unul lîngă altul, numai el ştia. A luat astfel naştere poate cea mai bună şi mai cosmopolită revistă apărută la noi în ultimele două decade – chit că e una cu un format ce sperie bibliotecile. B. Elvin avea în dulapul din bucătăria de-acasă, de pe strada Masaryk, cîteva cutii de ceai negru marca (parcă) Visotsky şi, cînd îl tachinam că nu mai schimbă odată sortimentul (care, după aspect, părea contemporan cu tinereţea Goldei Meir), spunea dragă, ştii ce, am impresia că nu se mai termină, cred că se înmulţesc singure pe raft. Ultima dată cînd am vorbit la telefon am pus la cale cum stă treaba cu Turcia, cu Israelul şi cu Palestina. Le ştia pe toate. Rămăsese un tînăr care scăpase de Carol al II-lea, de Hitler, de Stalin, de Dej, de Ceauşescu şi de cîteva operaţii chirurgicale de parcurs, iar acum era doar nerăbdător să vadă cum şi în ce fel se aşază Primăvara arabă.
I se spunea Bebe (nu de către mine), era citit şi, în ciuda faptului că fusese om de teatru o bună parte din viaţă, era suspect de la curent cu ce se întîmplă în actualitatea internaţională. A trăit cele patru decenii de comunism românesc (mi-a spus odată) ca o felie de pîine sub o margarină ersatz, tot jinduind untul care-i fusese promis c-o va unge. A fost unul dintre acei români convinşi, după înfrîngerea lui Hitler, că zilele de mîine vor cînta sub soarele unei lumi mai frumoase şi mai bune. A fost tînăr comunist fără a fi oportunist, fără a fi bătăuş şi fără a fi lichea. Iar dacă tinerele generaţii de români de mîine nu vor înţelege că, prin ’44-’45, era cu totul posibil să-ţi poţi imagina, privind dinspre stînga, o lume a dreptăţii cum nu mai fusese alta pe pămînt, înseamnă că ele, aceste generaţii, nu vor pricepe mai nimic din istoria secolului al XX-lea. Mare trebuie să fi fost mirajul utopiei pentru un june intelectual român evreu scăpat viu din calvarul unui război pornit în numele unei ideologii rasiale. Mare trebuie să fi fost deziluzia unui intelectual care credea sincer în stînga şi vedea cum ea înţepeneşte într-o reglare ideologică de conturi între clase. Au existat oameni care au murit demn pentru că nu au crezut în comunism, după cum au fost şi unii oameni care tot demn s-au ofilit sufleteşte tocmai pentru că au crezut în comunism, iar acesta i-a dezamăgit, şi dezamăgirea a fost acră şi amară. B. Elvin era dintre aceştia din urmă. Cu toţii, în egală măsură, merită – nu compasiune, nu vendetă, nu parastase –, ci înţelegere.
B. Elvin s-a dus. Mă întreb ce se va întîmpla cu ediţia română a revistei Lettre internationale. Ca aproape orice produs intelectual din această ţară, probabil că nu era profitabilă în termeni băneşti. Fundaţia condusă de dl Buzura a făcut bine că a năşit revista, Institutul dlui Patapievici a făcut bine că a tutelat-o mai departe. Pentru a întreţine tonusul intelectual al unei naţii, anumite instituţii – precum o revistă bună – trebuie ajutate să dăinuie. Mi se va spune că fără B. Elvin revista nu se poate face. Şi probabil că aşa şi este – doar că ceva mă îndeamnă să cred că cel despre care vorbesc n-ar fi dorit să ia revista cu el. Şi, aşa cum cutiile de Visotsky încă se mai înmulţesc pesemne în dulapul de pe strada Masaryk, cred că şi acestei reviste cu format imposibil trebuie să i se dea pe mai departe şansa de a-şi onora fondatorul.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
