A fi ţigan, a fi ţăran
Dilemele – cel puţin cele lingvistice – în ceea ce priveşte a fi ţigan par a se fi rezolvat. După cum probabil ştiţi, noile ediţii ale dicţionarelor limbii române vor fi mai selective în raport cu unele definiţii ale cuvîntului ţigan considerate (pe drept) ca fiind denigratoare. Va rezolva acest lucru integrarea tuturor ţiganilor în normele civilizaţiei? Nu, evident. De regulă, propăşirea unei comunităţi (oricărei comunităţi – fac precizarea, pentru suspicioşi, că tot ce spun e valabil pentru orice etnie) aşadar vine din educaţie, şi nu din piruete de dicţionar. Indiferent de ce va scrie DEX-ul, vor exista în continuare ţigani care vor pune mîna pe carte (sînt gata să vă prezint studenţi din această etnie de care veţi fi mîndri), după cum vor fi unii care vor pune mîna mai curînd pe altceva, nu neapărat al lor. Vor fi unii care-şi vor da copiii la şcoală la 6 ani şi vor fi alţii mai înclinaţi în a-şi da fetele spre măritiş, cam pe la aceeaşi vîrstă.
Nu voi relansa aici dezbaterea despre ce înseamnă a fi ţigan în România (sau în Bulgaria, în Cehia, în Franţa ş.a.m.d.). Ci doar vă propun să ne reamintim despre ce înseamnă, în limba română, a fi ţăran. Mai direct spus: cuvîntul ţăran a strîns, pe firul secolului al XX-lea românesc, o formidabilă încărcătură peiorativă. Potrivit unui clişeu ipocrit şi netrebnic, ţăranul este, în mintea unora, partea mai bleagă a românităţii. A fi ţăran însemna a nu şti ce-i acela automobil (în anii ’20), a nu şti cum funcţionează un fermoar (în anii ’40), a nu şti ce face frigiderul (în anii ’60) şi a nu avea jeans-i, postere cu Kim Wilde şi casete video cu Chuck Norris (în anii ’80); şi multe altele, pînă-n ziua de azi – multe dintre ele de rău.
Deşi regimul comunist începuse, declarativ, ca fiind unul al „muncitorilor şi ţăranilor“, realitatea lingvistică a României a mers în sens opus: muncitori erau numai fraierii, iar ţăranii erau cei prea leneşi sau prea bătrîni pentru a mai merge la oraş (spre a deveni muncitori!). Această pervertire a limbii (şi minţii) româneşti în privinţa cuvîntului ţăran cred că-i una dintre marile noastre culpe comune. Şi spun aceasta nu pentru că ţăran vine de la un superb cuvînt al limbii latine, terra; ci pentru că, începînd cu vremile lui Burebista şi pînă în anul 1985 al erei ceauşiste, cei mai mulţi dintre autohtoni asta au fost: nişte ţărani. De-abia în ’85 s-a produs inversarea balanţei, şi populaţia urbană (mai tînără, mai fertilă şi teoretic mai educată) a depăşit în termeni demografici populaţia din rural – una tot mai îmbătrînită şi într-ale cărei şcoli, de la an la an, păienjenii au devenit mai numeroşi decît copiii.
Azi, situaţia s-a mai schimbat ceva – în sensul că s-a agravat. În limba română contemporană, a fi ţăran (tot) nu e de bine. Deşi cu toţii bănuim, fără a fi Nouriel Roubini, că prosperitatea României, cînd va fi să vină, tot dinspre pămînt va veni, şi nu dinspre birourile aseptice din reclamele TV. Deşi cu toţii ştim că marea literatură română e mult mai credibilă atunci cînd vorbeşte prin Ion al lui Rebreanu sau prin Moromete al lui Preda decît atunci cînd o face prin personajele urbane ale lui Camil Petrescu (personal, fără a fi specialist în domeniu, am impresia că singurii orăşeni ai literelor române se află în dramaturgie, nu în romane). Revenind la prezent, personal am admirat gestul solistului pop care a ieşit într-un concert cu un tricou pe care scria „Sînt mîndru că sînt ţigan“. Dar nu am văzut pe nimeni (şi nici nu-mi pot imagina) pe cineva care să-şi scrie pe textila de pe el „Sînt mîndru că sînt ţăran“ – deşi în situaţia asta sînt vreo 18 milioane de români (măcar cu una sau două sau trei generaţii în urmă).
În fine, cred că se cuvine precizarea că nici nu vom putea da vina la infinit pe comunism pentru această depreciere a cuvîntului ţăran. Viermele intrase în măr ceva mai devreme – şi nu l-am scos de acolo nici acum. „Ce ştie ţăranul ce-i acela şofranul“ nu-i o formulă venită pe tancurile sovietice. În mod evident regimul trecut a favorizat oraşele (pe care le vedea sinonime cu progresul, conform marxism-leninism-stalinismului clasic). Dar oare noi ce facem, de 20 de ani? Exact la fel. Copiii ţăranilor de azi au mai puţine şanse la educaţie înaltă decît copiii ţăranilor de acum 40 de ani! Disparitatea economică (nivel de viaţă, cîştig mediu lunar, facilităţi tehnologice etc.) se adînceşte în loc să se astupe! Care-i imaginea stereotipală a ţăranilor din emisiunile TV? V-o reamintesc: femei fără dinţi în gură, bărbaţi cu figuri de tuberculoşi şi uşor chercheliţi, copilaşi cu figuri de lumea a treia albă. Plus foarte mulţi papuci de plastic.
Şi, apropo: pînă ce această ipocrizie a denigrării „ţăranului“ nu va fi lecuită, nici că vom avea orăşeni autentici.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. Scrie pe blogul Geopolitikon.
