Busuioc, Matrix, "Cenuşăreasa" şi "Cîntarea României"
Ca şi cum nimic altceva important nu s-ar mai întîmpla la noi sau aiurea, emisiunile de ştiri din ultimele luni ne-au adus la cunoştinţă, cu o oarecare frecvenţă, faptele artistice ale unor tineri români ce participă pe la diferite concursuri TV de amatori din Europa – concursuri pe care, spre lauda lor, uneori le şi cîştigă.
Deschizător de drumuri în domeniu pare a fi fost dl Costel Busuioc – plecat în Spania ca zidar şi revenit de acolo ca laureat al unui concurs TV în care a cîntat, cu candoarea unui amator, arii celebre. Ulterior, dl Busuioc a primit o bursă din partea unei fundaţii private româneşti, a scos un disc, a susţinut poate şi ceva concerte loco – după care roata morii timpului s-a-nvîrtit, alţi amatori au cîştigat alte ediţii ale concursului respectiv din Spania şi alţi români au ocupat prim-planul TV, evidenţiindu-se la alte show-uri de gen. În Anglia, anul acesta, un tînăr venit din România a atras atenţia performînd ceva mişcări halucinogenice de tip Matrix – şi, chiar dacă britonii nu i-au dat un premiu (ci doar aplauze şi încurajări), măcar a devenit, şi el, subiect de ştiri TV la Bucureşti. Mai recent, în Italia, un tînăr amator preadolescent a cîştigat un alt tele-concurs (şi a mai şi făcut-o pe prezentatoarea italiancă a show-ului să-şi înnoade limba-n gură pronunţîndu-i dificilul nume românesc). Bravo tuturor – dar poate că e cazul să revenim cu picioarele pe pămînt şi să reamintim cîteva adevăruri simple.
În primul rînd: aceste concursuri nu valorează mai mult decît ceea ce sînt, adică nişte competiţii de amatori desfăşurate în regatul devorator al industriei de divertisment TV, afacere al cărei singur scop e producerea unor vedete de-o zi (sau de-o săptămînă). După care vin o altă emisiune, altă vedetă, altă săptămînă. Singura logică a show-ului e incontinenţa sa. De exemplu, ultima ştire despre Busuioc nu e un concert – ci că ar fi fost bătut, prin Timişoara.
În al doilea rînd, Busuioc, Matrix & Comp., dacă nu se vor pregăti profesional şi mental spre a deveni realmente profesionişti, doar vor îngroşa rîndul victimelor sigure ale acestor media vedetofage ce proliferează peste tot. Unii se vor întreba „de ce statul român nu face mai mult“ pentru aceşti oameni. Întrebarea e greşită. Cel dator să facă ceva pentru Busuioc e Busuioc însuşi: adică, să-şi împlinească educaţia muzicală – pentru că altfel, cu tot talentul nativ pe care un om îl are, şansele unei reuşite profesioniste sînt, în cel mai bun caz, de 1 la 100.000. Cît priveşte statul român, el e dator să aibă grijă de artiştii din teatrele şi operele sale şi, mai ales, de copiii şi tinerii talentaţi din liceele şi conservatoarele ţării. Atît – dar oricum pare prea mult.
În al treilea rînd, cred că e foarte important ca tinerii să înţeleagă faptul că „Cenuşăreasa“ e un basm frumos, dar şansele de a retrăi avatarurile acesteia-s minime. Asemenea iluzie – că poţi fi un nimeni la începutul serii şi te trezeşti vedetă dimineaţa, în urma unei emisiuni TV – e doar o şubredă tentativă de-a găsi o scurtătură pe un drum care, inevitabil, e lung, greu şi cere o educaţie anume. În regatul YouTube, Busuioc & Matrix ş.cl. vor face un oarece rating; pe Facebook-ul lor vor strînge poate mii de prieteni. Dar sînt sceptic că vor putea trăi din asta.
Şi, în fine, mai întrevăd aici un aspect: toate aceste spectacole-concurs de amatori (Britanicii au talent, American Idol, variantele lor de la noi etc.) nu-s decît varianta modernă, dezideologizată, tehnologizată şi mai colorată a „Cîntării României“ de altădată. În vara lui 1976, regimul Ceauşescu (prin aşa-numitul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste – creat în urma tezelor din iulie ’71) a dat startul primei ediţii a „Cîntării României“, un spectacol mamut în care se îmbîrligau amatorii şi profesioniştii, cultura nouă şi cultura clasică, cîntăreţii la taragot din CAP-uri, sopranele de la Opera Naţională, folkiştii din uzine, pictorii şi fotografii de prin şcoli, brigăzile vesele de prin facultăţi, actorii din teatrele naţionale, epigramiştii de prin sindicate etc. Zeci de mii de amatori au gustat atunci luminile rampei, s-au organizat mii de spectacole, s-au distribuit zeci de mii de premii şi diplome etc. E greu de spus ce profit a adus culturii naţionale acel haloimăs artistic. Ca şi vedetele de-o seară de azi, fiecare laureat de atunci a avut minutul lui de glorie. Spre deosebire de vedetele de azi, laureaţii de prin sindicate măcar aveau un loc de muncă, unde-şi cîştigau de bine, de rău o pîine.
În rest, ca şi în cazul „Cîntării României“, drumul de la Românii au talent pînă la adevărata artă e luuuuuuung şi el cere, în continuare, 1% talent sau inspiraţie şi 99% educaţie, consecvenţă şi (cu TV sau fără) muncă.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche Publishing, 2011.
