Provincialilor, sînteți ca și morți!
Acum trei săptămîni am fost la Iaşi, într-o vizită (universitară). Era încă frumos afară, trotuarul din faţa Universităţii „Al. I. Cuza“ era curat şi însorit, trotuarele Copoului miroseau a gutui iar la trattoria cu terasă, unde m-au dus amicii două seri la rînd – n-o pot numi, evident –, nu numai că vinul la carafă era foarte bun, foarte roşu, foarte mult şi taman la temperatura potrivită, dar mai imaginaţi-vă şi că duduia unduitoare care ne servea, la un moment dat – pe cînd stăteam noi, aşa, şi ne desfătam leneşi după preaplinul mesei –, numai ce ne-a adus la masă un coşuleţ cu nuci (culese fix din nucul maiestuos de deasupra noastră), zicîndu-ne, cu plăcut accent, „ca să vă meargî cu vinul“. De-asta-mi place mie Iaşiul: tripla alianţă dintre viaţa universitară, calitatea vinului şi flerul domnişoarelor din peisaj e mereu cîştigătoare!
Cu toate acestea, ieşenilor – regret! –, sînteţi aproape morţi. Detalii mai jos.
Sau: mi-e foarte dragă Timişoara. Aici permiteţi-mi să fiu subiectiv: acest oraş mi-a dat, la un moment dat, un vot masiv, astfel încît am fost ulterior senator de Timiş. Cînd în ţară păleşte zi de zi amintirea lui Decembrie ’89 (vezi frenezia ceauşistă a televiziunilor din ultimele luni), la Timişoara ea mai pîlpîie încă, în virtutea unei încăpăţînări de care bănăţenii adesea dau dovadă (în sens bun, aici; alteori, spre paguba lor). Cu toate acestea, timişorenilor – regret să vă spun –, sînteţi ca şi morţi! Detalii mai jos.
Şi ajungem, mai departe pe hartă, la Constanţa. Centrul vechi al acestui oraş – precum zona din jurul statuii tristului Ovidiu – stă să cadă la primul cutremur, plaja de la Mamaia e plină vara de clădiri neautorizate, ţigarete cu miros bizar şi cîini vagabonzi, oraşul are un farmec de balcanism cosmopolit (în sens bun) cum puţine colţuri ale ţării posedă şi, cu toate acestea... constănţenilor, regret să vă spun, sînteţi kaput! Detalii mai jos.
Iar despre Craiova, ce-aş putea să mai zic? E oraşul meu natal. Nu pot fi obiectiv în ceea ce-l priveşte. Nu-mi cereţi să-i comentez periferiile – vă voi vorbi despre ce vreau eu, mai din centru. Nu-mi cereţi să vă spun despre ceea ce numiţi Vestul sălbatic al oraşului, cartierul Craioviţa etc. – pentru că eu vă voi spune despre cît de frumos este Parcul Romanescu, spre sud-est. Nu-mi cereţi să vi-l bîrfesc pe primarul Solomon – pentru că eu vă voi descrie exponatele Brâncuşi din palatul lui Jean Mihail. Şi, cu toate acestea... bănuiţi deja... craiovenilor, regret: sînteţi aneantizaţi şi voi. Detalii mai jos.
Aş putea, la fel, continua pe mai departe. Am vaga impresie că Braşovul e dispărut de pe hartă. Mi se pare că Baia Mare a fost înghiţită de o gaură neagră. Cluj-Napoca, nu mai ştiu dacă există sub soare. Aţi spus Sibiu? Pare că a sucombat de ani buni deja. Arad? Galaţi? Bacău? Piteşti? Sfîntu Gheorghe? Tîrgu Mureş? Suceava? Alba Iulia? Focşani? Botoşani? Brăila? Ce e cu numele astea, de unde le scoateţi? Who the *** is Alice? – cum ar spune un cîntec pop. Sau, apropo de pop: Caransebeş – ce nume e ăsta? Al unui oraş sau al unei mazete manelistico-mondene?
Regret să vă spun, provincialilor din aceste urbe (şi din toate celelalte), dar sînteţi ca şi cum n-aţi fi!
Cum am ajuns la această concluzie? Simplu. Am privit cîteva zile la posturile TV din Capitală. Provincia românească nu există aici – cu excepţia unor buboaie de puroi senzaţionalist. Ultima ştire pe care am aflat-o despre Braşov e de iarna trecută – de cînd ieşeau urşii la păpică prin gunoaie. În ianuarie ce vine, urşii vor ieşi din nou la ghene – şi vom afla din nou despre Braşov. Despre Timişoara, singurele două ştiri ale ultimilor şase luni au fost, unu, că trupele de mascaţi au intrat în palatele ţigăneşti şi, doi, cîntăreţul amator Busuioc a fost bătut de un mardeiaş tot amator. Despre Craiova, mai ştiţi ceva în afară de isprăvile patronului Mititelu? Despre Constanţa, în afară de dansurile de greier văratic ale primarului Mazăre, altceva mai auziţi pe semestru? Revenind la Iaşi: dacă o dată pe an, toamna, Sfînta Paraschiva nu şi-ar aduna aici oştile de credincioşi, pomanagii şi jandarmi, despre ăst oraş nu s-ar mai afla nimic.
Alegerea, noi am făcut-o după Primul Război Mondial: atunci am adoptat modelul francez al unei capitale ce domină – în locul modelului german al unor regiuni cu prerogative egale. Provincia românească, azi, e mai puţin importantă – nu numai în media centrală – decît era în anii ’30, în anii ’50 sau chiar ’70 ai secolului trecut. O să-mi spuneţi că acum au presă locală şi că le ajunge. Iar eu vă voi răspunde că gestul ieşencei de a ne pune coşuleţul cu nuci pe masă mă face să deplîng acest capitalo-centrism al Bucureştiului, care nu-i semn de putere conştientizată, ci doar de egoism inconştient.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. Scrie pe blogul Geopolitikon.
