Ar trebui deschis balconul de la Universitate?

După 22 de ani, România s-a întors tot acolo: în Piaţa Universităţii. Eterna reîntoarcere, ai spune – doar că este fără prea multă religie, fără Eliade şi cu un singur mit: acela că locul în care s-a murit pentru libertate în decembrie 1989 reprezintă centrul nevralgic al unei ţări ce încă aşteaptă să se împlinească ceva-ceva din speranţele începutului. Şi, chiar dacă România de azi e preponderent altă ţară în raport cu cea din 1990, această revenire în spaţiul originar al protestului postcomunist e semnul că rana de atunci, de fapt, nu s-a închis niciodată. Revenim acolo pentru că mai toate dilemele sociale de atunci au rămas, timp de două decenii, fără răspuns.

Piaţa Universităţii din 1990 a avut, în cuprinsul ei de cîteva sute de metri pătraţi, un centru simbolic, un punct de atracţie şi o tribună: toate acestea s-au concentrat în balconul de la Universitate, pe latura Facultăţii de Geografie, vizavi de Hotelul Intercontinental. Pe-acolo au trecut atunci toate gloriile protestului autohton, oameni de cultură, artişti, foşti deţinuţi politici sau figuranţii de rigoare ai unei piese ce se scria sub ochii noştri. Ca unul care mi-am petrecut seri la rînd, în acea frumoasă şi tulbure vară ce stătea să-nceapă, sub acel balcon, am mai curînd imaginea unui loc suspendat deasupra trotuarului dinspre care – în contrast cu restul ţării, care era preponderent pro-Iliescu – răzbătea zumzetul unei schimbări pe atunci doar posibile. Între timp, schimbarea s-a produs – s-ar zice. În toamna lui 1996, la şase ani după acea Piaţă a Universităţii, Emil Constantinescu – el însuşi un produs politic al celebrului balcon – redeschidea iarăşi acele ferestre dinspre stradă şi anunţa lumii că România acelei schimbări ieşea la suprafaţa unui vot liber.

Şi iată că nodul simbolic al Pieţei s-a reanimat iarăşi în săptămînile din urmă, cu o nouă generaţie de protestatari, dar cu aceleaşi vechi doleanţe – dintre care prima rămîne tot schimbarea manierei în care se face politică în România. La ora la care scriu (cu o săptămînă mai înainte ca revista să ajungă sub ochii cititorului generic), un viscol cehovian bate-n ferestre. Dar, dat fiind că în prima sa TV-intervenţie de după inflamarea socială Traian Băsescu n-a spus nimic în măsură să detensioneze strada şi în ciuda faptului că doctorul Arafat a apărut suspect de rapid alături de premierul Boc dînd tot felul de comunicate, e foarte posibil să avem în faţă o nouă primăvară de proteste.

Iar întrebarea care se pune e: Ar trebui deschis balconul Universităţii, aşa cum s-a întîmplat în 1990?

De cîteva săptămîni, Universitatea bucureşteană are un nou rector. Pînă la ora la care scriu am avut o singură întîlnire cu domnia sa, în care am discutat 30 de secunde despre pierderile de energie termică prin geamurile imperfecte ale Facultăţii de Istorie (acesta fiind un subiect în care, bag de seamă, dînsul – profesor de Filozofie – e tot atît de specialist ca şi mine). Ales rector în condiţiile tulburi ale prezentului – şi în virtutea unei noi şi discutabile legislaţii a învăţămîntului –, acest profesor nu-i scutit de bănuieli de partizanat politic (nu-i de mirare, dat fiind că la noi oricare bănuieşte pe oricine de orice). În fine, aflu că la rectorat s-au şi primit cereri ca celebrul balcon al Universităţii, cel de peste drum de Inter, să fie deschis iarăşi.

Ei bine, îl voi susţine pe noul rector dacă va refuza acest lucru – chiar dacă cererea vine din partea vreunui ONG ori din partea vreunei asociaţii de studenţi. Cînd spun aceasta, nu am în vedere păstrarea intactă a vreunei sacralităţi (presupunînd că atunci, în 1990, s-a petrecut aşa ceva acolo), ci pur şi simplu e opinia unui om ce-şi doreşte să fie cetăţeanul unei ţări în care politica, pe cît posibil, să rămînă cît mai mult în afara amfiteatrelor. A nu se înţelege că visez ca oamenii universităţii, profesori sau studenţi, să nu facă politică dacă vor (punct de vedere din care nici eu nu-s tocmai inocent); ci doar atît spun: în istoria noastră contemporană, atunci cînd politica şi amfiteatrele s-au mixat – de la legionari la comunişti, şi nu numai – nu ne-a fost tocmai bine.

Universitatea, peste tot în ţară, trebuie să rămînă un loc sacru în sine – prin ştiinţă, mai curînd decît prin politică. Acolo trebuie să se dezbată orice (inclusiv doctrine sau ideologii); acolo pot protesta studenţii (aşa cum în 1968 s-a întîmplat la Sorbona sau aşa cum, în Facultatea bucureşteană de Istorie, s-a blocat un amfiteatru la finele anului trecut), pentru că este dreptul lor. Profesorii, în ceea ce-i priveşte, pot simpatiza pe oricine. Doar că, în ceea ce-i priveşte pe politicieni, ei ar face bine să intre în Universitate în vîrful picioarelor şi dezbrăcaţi de partizanat. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.