Ce au în comun Margaret Thatcher şi Paolo Rossi
În Europa şi-n genere în lumea occidentală, vinerea n-are tocmai o legendă rea (mai puţin pentru anglo-saxoni, cînd pică într-o zi de 13). În cuprinsul săptămînii, vinerea e ziua ante, o avanpremieră a tihnei din weekend. În basmele lui Ispirescu, Sfînta Vineri e o vădană cam antipatică (n-am înţeles prea bine de ce, din moment ce vineri vine de la zeiţa Venera); în discografia trupei The Cure, vinerea e ziua cu care dragostea rimează cel mai bine („Friday, I’m in Love“, 1992). Pe scurt: mie totdeauna mi-au plăcut zilele de vineri.
Aproape că-mi pot imagina şi acea vineri de 2 aprilie 1982. Eram în clasa a IX-a a unicului (şi inegalabilului) liceu de filologie-istorie din Craiova – actualul Colegiu Naţional „Elena Cuza“ –, aveam orele după-amiaza şi obişnuiam, în drum spre şcoală, să cumpăr de la un chioşc de ziare (erau fix patru în drumul meu) revista Lumea. Pentru cititorii tineri: Lumea era un săptămînal românesc de politică externă, apărut pe la mijlocul anilor ’60 (şi dispărut la începutul anilor ’90), emblematic pentru noul curs al comunismului din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej. Cu toate concesiile inerente (primele pagini erau de necitit în anii ’80), revista era bine scrisă şi, oricum, era o fereastră deschisă spre lume – într-o Românie care pe-atunci nu excela în ferestre, ci în ziduri. Ei bine, în prima zi de vineri a acelui aprilie ’82, la celălalt capăt al lumii izbucnea un război: forţe armate argentiniene debarcau pe nişte insule din largul coastei lor (aflate sub steag britanic din 1833), numite Falkland (de britanici) sau Malvinas (de argentinieni). Londra răspundea trimiţînd un corp armat, şi aşa a început un conflict de 74 de zile, în care au murit vreo 900 de soldaţi (650 de partea argentinienilor), în care s-au testat arme, s-au doborît elicoptere, s-au distrus fregate, submarine ş.a.m.d. Este probabil ultimul război dinaintea epocii video (postul de televiziune CNN avea să apară abia în ianuarie 1985; cu excepţia unor televiziuni naţionale, Războiul Malvinelor/Falkland a agitat mai curînd ziarele decît TV-ecranele lumii). Chiar şi în România, în cele două luni care au urmat, Lumea a urmărit bine conflictul, iar relatările adiacente îmi par, în amintirea de azi, a fi fost mai curînd echidistante.
Acel război s-a terminat într-o zi de luni – pe 14 iunie ’82. În amintirea mea, finalul a fost foarte discret – mai ales pentru că în ziua precedentă, pe 13 iunie, începuse Campionatul Mondial de Fotbal din Spania (numele de Paolo Rossi vă mai spune ceva?). Argentina a încasat două bobîrnace: la fotbal, în meciul inaugural din 13 iunie, pe stadionul barcelonez Camp Nou, Argentina (campioană mondială în 1978) pierdea cu un bleg 0 – 1 în faţa Belgiei; în război, a doua zi, ceda formal în faţa Angliei; peste un an, junta militară ce conducea Argentina s-a dus şi ea (consecinţă a înfrîngerii în faţa britonilor); în schimb, la Londra o doamnă anume ieşea galvanizată din război şi cu renumele ei de Iron Lady întărit: e vorba de Margaret Thatcher, al cărei guvern conservator cîştiga puncte.
Iertaţi-mi acest melanj de fotbal, război şi politică (oricum, vorba lui Radu Cosaşu, nu trataţi fotbalul ca pe o bagatelă; dacă şi Eurovision-ul a devenit geopolitică, daţi-mi voie să cred că sportul era de mult!). Au trecut 30 de ani de atunci. Cele două state despre care vorbesc şi-au reluat legăturile oficiale în 1989. Problema insulelor Falkland/Malvine dăinuie. Cum era poate de aşteptat, tensiunea a crescut brusc în apropierea acestei aniversări. Nu mai departe de luna trecută, la mijlocul lui martie, Londra acuza Argentina de „hărţuire“ a locatarilor (supuşi britanici) ai insulei: Buenos Aires ameninţase că va da în judecată orice firmă petrolieră care se va implica în exploatarea zăcămintelor din zona insulelor în dispută (în ultimele decenii, sondarea de profil a scos la iveală depozite de petrol ce ar putea aduce, într-un scenariu fericit – scrie Reuters – peste 160 de miliarde de dolari din taxe şi redevenţe). În decembrie anul trecut, din solidaritate cu Argentina, ţările din blocul economic sud-american – Mercosur – au interzis staţionarea în porturile lor a navelor ce poartă drapelul (britanic) al insulelor în cauză. Acum cîteva săptămîni, tot Argentina a ameninţat că nu va mai permite unei linii aeriene din Chile să opereze un zbor săptămînal spre insule – spunînd că cea îndreptăţită să facă acest lucru este compania aeriană argentiniană de profil. Evident, guvernul britanic nu e de acord ş.a.m.d.
De fapt, ce doream să vă (s)pun era o întrebare: oare cîţi dintre elevii noştri de liceu se mai pot azi informa, din presa română, despre aceste evoluţii de la capătul lumii – chit că lumea, între timp, cic-ar fi devenit mai mică?
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.
